INTERVIU Basistul trupei „Up to eleven”, Liviu Popescu, rănit în incendiu: „La Spitalul de Arşi a fost horror”

Trupa „Up to eleven” a fost decimată în noaptea incendiului din Colectiv. Chitaristul Laurenţiu Vârlan a decedat pe loc, iar basistul Liviu Popescu şi toboşarul Bogdan Moleşag au fost răniţi. Neatins de flăcări a rămas doar solistul şi chitaristul Mircea Petrescu. La un an de la incendiu, Liviu spune partea lui de poveste, experienţele cu medicii, neputinţa, suferinţa, dar şi cât de greu este să scoţi pe piaţă un produs muzical de calitate.

„Adevărul“: Ce faci acum?
Liviu Popescu: Viaţa şi-a reluat cursul normal. Am lipsit de la serviciu opt luni de zile, timp în care m-am recuperat fizic cât de mult am putut. Am fost norocos faţă de alţii. Nu am suferit amputări. Mi-am recuperat motricitatea şi funcţionalitatea mâinilor aproape sută la sută.

Ţi-ai pierdut un prieten şi un coleg...
Da, unul dintre cei mai buni prieteni. În ultimii 10 ani mi-am petrecut timpul cu Leo aproape zi de zi, în ultimii şase ani, am fost şi colegi de muncă.  Ne vedeam şase zile pe săptămână, 8-9 ore pe zi, plus evenimente conexe, repetiţii, concerte, dormeam în aceeaşi cameră în deplasări. M-a bulversat. O ştiu şi pe sora lui, de când era puştoaică. E foarte greu să mă văd cu familia lui în condiţiile astea. Avea 30 de ani şi a dispărut dintr-o prostie. Toţi prietenii lui din trupă au supravieţuit, numai el, nu. Pentru o mamă cred că e groaznic.

Cum a fost ultimul an pentru tine?
Nu pot spune că mi-a fost teamă vreo secundă pe parcurs, pentru că percepţia mi-a fost distorsionată de medicamente, tratamente. În seara aia, am putut să îmi văd pielea arsă, pielea curgând de pe degete, dar nu îmi puteam da seama de gravitate. Puteam vedea că am cămaşa ruptă. M-am pipăit pe cap. Am văzut că am părul ars. Dar nu simţeam durere. Însă după nu îţi poţi închipui, sunt nişte dureri groaznice în momentul în care mi se schimbau pansamentele. Sau la baie. Era horror pentru toţi când ştiam că la 9.30 mergeam la baie, erau fete care plângeau. Ţipam ca un copil la baie. La Spitalul de Arşi era horror pentru toţi. În momentul în care scăpam de băile alea şi eram în salon împachetaţi răsuflam uşuraţi. Făceam febră, transpiram, iar sarea pe rana deschisă ustura... Numai ser fiziologic îmi administrau câte 8-10 flacoane pe zi. Nu puteam să dorm din cauza rănilor de pe spate.
Eu am avut noroc că am fost la Spitalul de Arşi, centru specializat în tratamentul arsurilor, bineînţeles, cu mijloacele pe care le avem noi în România, dar totuşi erau nişte medici specialişti. În cazul arşilor, se face baie în fiecare zi, pansamentul trebuie schimbat. E un ţesut mort care se contaminează foarte uşor şi se colonizează uşor cu bacterii. Trebuie menţinută o asepsie, o sterilitate mare, dar nu avem condiţiile necesare aici şi riscul cel mai mare este de infecţie, de colonizare cu bacterii...

Ceea ce s-a şi întâmplat...
Da, în cazul majorităţii. Din păcate, cu bacterii foarte periculoase, intraspitaliceşti, rezistente la antibiotice. Am citit în unele rapoarte ale altor cazuri. A fost o persoană infectată cu o tulpină de piocianic rezistentă la orice antibiotic. Ori organismul este destul de puternic să facă faţă, ori, nu şi mori, nu ai ce să faci. Eu am fost infectat cu bacil piocianic, sensibil doar la un singur antibiotic, Colistin, care se foloseşte în cele mai grave cazuri, este de generaţie veche. Mi s-a administrat din start în România. Administrează pentru că ştiu situaţia. Timp de două săptămâni în România mi s-au administrat şase antibiotice, iar Colistin este în 189 de flacoane. Se punea şi în cremele cu care se ungeau arsurile, pentru că practic încearcau să ţină sub control ca bacteria să nu treacă în sânge.

Ţi-au spus că eşti infectat?
Da, dar nu mi-au spus cu ce. O infirmieră de la Spitalul de Arşi îmi spunea că m-a călcat cineva în rana de pe spate şi de aia sunt infectat. Am aflat la Viena, târziu, despre ce infecţie este vorba. Eu din România m-am dus, pe foaie, numai cu bacil piocianic, dar mi s-a descoperit şi un stafilococ auriu.

Ai fost tratat şi în străinătate...
Da, la Viena. Am fost sedat o săptămână, pentru că, după operaţia pe care am suferit-o, am fost pus pe un pat cu nisip care vibrează, suflă aer cald, ajută la procesul de vindecare, eu având tot spatele ars. Trebuie să stai tot timpul pe el, perfect la orizontală, aşa că m-au anesteziat, în comă indusă. Am stat 40 de zile în spital, în afară de săptămâna aceea am fost conştient mereu. Nu am inhalat, nu am avut complicaţii respiratorii.

Ce diferenţe sunt între Spitalul de Arşi şi Spitalul AKH?
Am stat două două săptămâni la Spitalul de Arşi, de pe 30 octombrie, pe 13 noiembrie am fost transferat la Viena, unde am stat până pe 9 decembrie. Am mai stat până pe 20 în Ambulator, la solicitarea mea. Am fost externat devreme, cu răni deschide, spitalele ne-au eliminat cât de repede au putut. Ni se bătea obrazul că statul român nu plăteşte facturile. Cred că şi din ţară s-a încercat minimizarea cheltuielilor. S-au dat nişte directive pentru că doctorii îmi tot spuneau că trebuie să plec. Însă în secţie se intra prin „n” uşi pe care nu se putea pune mâna, se acţionau de la distanţă, se dezinfectau, erau echipaţi din cap până în picioare. Totul era steril. Toate dispozitivele medicale erau acolo. Eu aveam în salon de la seringi, până la lenjerie de pat în salon. Sunt reci, dar a fost acolo şi o asistentă care a avut grijă şi de latura umană.

Trebuie să te operezi la mâini. Unde mergi?
În Germania. Am cicatrici hipertrofice. Pielea se reface în mod necontrolat, aşa că aceste cicatrici mi-au prins degetele. Eu nu pot deschide degetele la mână dreaptă. De la efort, crapă pielea. Peste 2 – 3 săptămâni plec la operaţie, în Germania.
Mi-e teamă să mă operez aici, mi-e teamă de condiţiile din spital. Medicii sunt buni, dar nu şi condiţiile. Există posibilitatea să plec, statul decontează. Mi-am depus dosarul la Ministerul Sănătăţii. Până la 31 decembrie suntem acoperiţi. Am înţeles că se lucrează pentru extinderea termenului. Voi face două operaţii, o dată la o mână, apoi după şase săptămâni şi la cealaltă. Voi sta acolo şi pentru recuperare, dar între operaţii voi veni în România. Voi avea nevoie de grefe din nou. Pe ambele braţe, îmi vor face o procedură cosmetică. Îmi vor înţepa cicatricile la o anumită adâncime, se ia piele.

„Goodbye to gravity” – o trupă de oameni care voia să pună ştacheta cât mai sus

Pe cei de la „Goodbye to gravity” îi ştiai?
Toată lumea se ştie cu toată lumea. Sunt câteva trupe, câţiva oameni care vin să îşi cumpere instrumente muzicale, aceiaşi oameni care vin la concerte. Ne cunoşteam unii cu alţii. Ne cunoşteam cu aproape toţi membrii trupei „Goodbye to Gravity”. Eram chiar apropiaţi. Eu eram apropiat cu Alex Pascu şi cu ceilalţi băieţi. Ştiam despre concert cu câteva luni înainte. Lumea nu prea vorbeşte despre ei. Lumea tinde să dea la o parte ce se întâmpla practic în seara aia acolo. Se vede că a fost o tragedie şi nişte idioţi au dat cu artificii în interior şi am citit tot felul de comentarii, cum că se instigau minorii la alcool şi droguri, că eram satanişti, că bine am păţit în hruba aia. Asta este percepţia oamenilor, bine, poate a celor cu nu prea multă şcoală.

Vorbim de o minoritate totuşi.
Să sperăm, pentru că „Goodbye to gravity” era o trupă extraordinară. Erau băieţi talentaţi, muncitori, cu job-uri. Trei dintre ei erau arhitecţi. Erau oameni care îşi investeau banii făcuţi din job-uri în crearea unui produs de top. Ăştia au fost „Goodbye to gravity” – o trupă de oameni care voiau să pună ştacheta cât mai sus. A fost una dintre trupele groundbreacking din România. Suntem în urma cu scena muzicală, iar mulţi înregistrează unde pot şi merg pe ideea că „merge şi aşa” şi se gândesc la bani.

Ei nu erau aşa...
Nu. Investeau în scule, înregistrau până ieşea totul perfect. Au mixat albumul într-un mare studio din Grecia, unde mixau Iron Maiden. Şi-au masterizat discul cu inginerul de sunet cu care îşi masterizau cei de la Rammstein. Plăteau pentru că voiau să dea un produs foarte bun, deşi nu era o formaţie extrem de cunoscută, cu sponsori, dar aveau respect pentru calitate. Au vrut să facă un show extraordinar, cu decor de scenă, cu artwork-urile lor. Show-ul lor trebuia să fie împărţit în două.  În prima jumătate trebuia să îşi prezinte albumul, erau focurile de artificii, iar în a doua jumătate veneau cu piese de albumul lor mai vechi, se schimba decorul. Au încercat să facă totul bine pus la punct.

Aveau alternativă? Puteau alege un alt club decât Colectiv?
Nu, doar Hard Rock Cafe, care mai este dedicat altui tip de evenimente, şi Fabrica. Nu cred că exista alt loc care să satisfacă nevoile, pe targetul lor de public, deschidere, lumini, scenă mare, sonorizare. Clubul Colectiv era unul dintre cele mai bune locuri de cântat în România. Nu era nici în subsol, nici o hrubă, era o sală amenajată, cu un sistem de sunet bun, bureţii de pe pereţi erau puşi pentru optimizarea acustică a sălii. Că nu au fost ignifugaţi, că au fost ieftini... aici ţine de răspunderea patronilor sau a oamenilor care trebuiau să îi sfătuiască.

Vinovaţi?
Să lăsăm justiţia să îşi facă treaba. Cu artificiile, eu ştiu că ei au angajat o firmă specializată în asta şi, până la urmă, un profesionist care cunoaşte metodologia, riscurile, putea spune: „domnule, nu se poate face aici”. Pe mine mă întristează cel mai mult că firma nu şi-a luat măsuri de precauţie. În primul rând că artificiile băteau spre stâlpi şi, în al doilea rând, nu au avut extinctor lângă ei. Dacă se acţiona imediat, tragedia ar fi fost evitată.

Cine este Liviu Popescu

Liviu Popescu s-a născut la Bucureşti pe 12 februrie 1986. A absolvit Liceul „Mihai Sadoveanu”, iar în 2008 Academia de Studii Economice, Facultatea de Management Economic. În 2006 este membru al formaţiei „Spitfire”, care în 2010 a devenit „Up to eleven”. Din 2009 lucrează la Guitar Shop, magazin deţinut de firma Pro Guitar, care importă cele mai mari mărci de instrumente muzicale. Este Sales manager.În august 2016, după cinci ani de relaţie, s-a căsătorit.

Istoria unei pasiuni

Liviu Popescu este un artist, un om care respiră muzică şi speră să poată repune pe picioare formaţia, deşi Bogdan Moleşag şi-a pierdut şase degete. Pe 30 octombrie va cânta alături de colegul său, Mircea Popescu, sub numele trupei Up to eleven, în concertul caritabil organizat la Arenele Romane.

Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru muzică?
Am început să vorbesc despre ea cam pe la sfârşitul clasei a VIII. Am făcut paşi mici prin liceu cu o chitară acustică.

Ai făcut cursuri?
Nu, autodidact. Sora-mea a făcut pian 8 ani la şcoală, iar maică-mea se ruga de mine să mă dea la chitară. După ani de zile, m-am apucat singur. Motivaţia în pasiunea aceasta pentru toţi puştii o reprezintă idolii, o trupă, iar când ai un idol vrei să fii ca el.

Şi pentru tine care a fost trupa motivantă, idolul?
Metallica. A fost trupa de suflet. Voiam şi noi trupă, să fim ca ei, să cântăm piesele alea. Toţi prietenii mei erau fani Metallica, Guns N’ Roses, Nirvana.

Cum aţi început să cântaţi?
În apartament, acasă la fiecare. Aveam un coleg de şcoală generală, care şi cânta cu noi, în prima formulă a trupei, Alex Nemţeanu, care acum este actor şi joacă în „Două lozuri”.

Când v-aţi făcut trupă?
Trupa s-a înfiinţat în 2006, ne numeam „Spitfire” pe atunci, prin 2010 ne-am transformat în „Up to eleven”. Eram eu, Bobo, Leo, Alex, care e actor, şi un alt vocal, tot Alex. Asta era formula de debut cu care am câştigat premiul I la Maximum Rock  - Suport pentru Undergorund, cea mai bună trupă, am avut activitate destul de OK. Am avut zeci de concerte. Alex (Lax) a plecat din trupă şi a venit Mircea.

Cum l-ai cunoscut pe Leo?
L-am cunosct la magazinul de muzică, prin 2005, înainte să ne facem trupa. Avea 20 de ani neîmpliniţi, era un dream job pentru el, înconjurat de chitare. Cântam în magazin, cântam Metallica, Megadeth.

„Up to eleven” mai există?
Teoretic. Practic, este greu să mai existe, pentru că doi membri sunt up and running acum, eu şi cu Mircea. Am fost toţi în Club, Mircea a ieşit nevătămat, Leo a murit pe loc, iar eu şi Bobo am ieşit grav răniţi, el mai grav decât mine. Eu am avut suprafaţă mai mare arsă, dar la el au fost mai în profunzime. Mircea a devenit vocal într-un alt proiect, de succes acum, a fost ca un fel de terapie pentru el. S-a trezit deodată fără trupă, fără prieteni, văzând nişte grăzăvii pe care puţini oameni le pot înţelege sau le-au văzut. Eu am ieşit repede şi în stare de şoc, nu am apucat să văd ce a văzut Mircea pe acolo. Bobo este încă în spital în Belgia, la Bruxelles, cu amputări.

Ţii legătura cu Bobo...
Sigur, suntem prieteni şi ultimii 10 ani i-am petrecut împreună, practic. Este de la începutul trupei.

În ce stadiu este acum?
A avut arsuri pe 25% din suprafaţa corpului, a reuşit să iasă din club înaintea mea, dar probabil a fost în calea flăcării celebre şi a fost afectat profund la nivelul extremităţilor. Au fost amputate şase degete, parţial, o ureche şi şi-a pierdut părul pe o suprafaţă de 45 % din scalp. Este pe picioare, vindecat de faza arsurilor, doar că are nevoie de mai multe intervenţii chirurgicale de corectare, pentru a-şi putea recăpăta funcţionalitatea, atât cât se poate, cosmetizare, reconstrucţia urechii. Deja a făcut vreo 14 până acum. Stă în Ambulator. Nu este uşor să te vezi mutilat, cu nişte sechele funcţionale care vor dura toată viaţa.

Dar, până la urmă, este vorba şi de muzică, ceea ce pentru voi înseamnă atât de mult.
Asta e. A fost o lovitură foarte puternică pentru el. A fost în ţară de câteva ori de atunci. A fost chiar lunea trecută şi i-am propus cu Mircea să mergem în sala de repetiţii. A fost reticent la început, a trebuit să îi legăm beţele de mâini. El nu poate să strângă acum, dar s-a descurcat de minune. A fost bine şi pentru el, şi pentru noi, pentru că nu şi-a pierdut din  energie, chiar dacă abilităţile sunt acum scăzute din cauza invalidităţii. Dar se va corecta. Sunt convins că el într-un an, va fi înapoi, va în stare.

Vrei să îţi faci o nouă formaţie?
Nu, momentan. Pe 30 octombrie vom avea un concert la Arenele Romane, eu cu Mircea şi doi prieteni. Va fi un concert de comemorare. Sper să repunem trupa pe picioare când Bobo va fi în stare.