Klara Markus a supravieţuit la Auschwitz salvată de o pană de gaz

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cea mai bătrână supravieţuitoare a Holocaustului din România, Klara Markus (97 de ani), a scăpat cu viaţă din lagărul de exterminare pentru că nemţii rămăseseră fără gaz. Mama Klari, cum îi spun cunoscuţii, şi-a pierdut familia şi toţi prietenii în lagăr. Cu ultimele puteri s-a întors pe jos în România, unde a luat viaţa de la capăt.

Ororile pe care le-au trăit evreii în lagărele de concentrare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu mai sunt un secret pentru nimeni. Puţinii supravieţuitori ai acelor vremuri tulburi încearcă să lase în urmă amintirile de coşmar adunate în anii în care au luptat să scape cu viaţă din lagărele de concentrare. Este şi cazul Klarei Markus din Sighetu Marmaţiei, Maramureş.

CLICK AICI PENTRU FOTOGALERIE!

Mai citiţi şi:

VIDEO Un castel medieval din Germania adăposteşte istoria secretă a trupelor naziste

VIDEO Holocaustul şi Gulagul: înfometare, crime şi violenţe. Rezultatul: milioane de morţi

Klara Markus s-a născut la cumpăna dintre anii 1913 şi 1914, la Carei, judeţul Satu Mare. „Am văzut lumina zilei în 31 decembrie, însă părinţii mei au decis să mă treacă în certificatul de naştere ca fiind născută în prima zi a noului an. Eram, astfel, mai tânără cu un an, pură cochetărie feminină", glumeşte bătrâna.

Mama Klari, cum îi spun toţi cunoscuţii, provine dintr-o familie săracă de evrei. „Tatăl meu a murit când eram mică, iar mama mea a muncit de dimineaţă până seară, pentru ca nouă, celor trei fete, să nu ne lipsească nimic", povesteşte femeia. Pentru a-i da o educaţie aleasă, mama ei a înscris-o la Liceul de Fete din Sighet. „Aveam neamuri aici, iar şcoala era mai bună decât cea din Satu Mare", explică Klara Markus.

După absolvirea liceului, tânăra pe atunci Klara Schongut s-a întors la Carei. „Vestea că vom fi deportaţi ne-a luat prin surprindere. Îmi amintesc şi acum cu groază nopţile în care ne adunam cu toţii în bucătărie şi ne întrebam ce are să se întâmple cu noi", povesteşte mama Klari.

image

Doi ani la o fabrică de umbrele

Ce a urmat îi vine greu bătrânei să pună în cuvinte. „În august 1942, eu am fost dusă la Budapesta, unde am lucrat la o fabrică de umbrele. Mama şi surorile mele mai mari au fost duse direct la Auschwitz. Nu i-am mai văzut niciodată. Când am întrebat de ei, membrii SS mi-au replicat, scurt: «Eventual, să-i căutaţi prin fum şi cenuşă!» şi au râs", îşi începe povestea Klara Markus.

Începând cu 5 aprilie 1944, evreii din Ungaria au fost siliţi să poarte semnul distinctiv, steaua galbenă. „Nu mă mai mira nimic. Mama mea îmi povestea, când eram copil, că evreii au fost trataţi cu multă răutate din cele mai vechi timpuri", spune mama Klari.

Ea îşi aminteşte şi acum, ca ieri, rutina din munca din acele vremuri. „Până la ora 17.00 nu aveam voie să părăsim fabrica, după care eram duşi într-o casă cu stea galbenă de pe strada Harsfa. Ţin minte chiar şi numărul casei, era 54", spune bătrâna. După doi ani în care a muncit la fabrica de umbrele, femeia a fost mutată la una de cărămidă. „Mi se părea grea viaţa de atunci, dar nici în cel mai urât coşmar al meu nu mi-aş fi imaginat ceea ce avea să urmeze", mărturiseşte Klari.

Marş spre tărâmul durerii

În septembrie 1944, evreii deportaţi în Budapesta au pornit înspre lagărele de concentrare din Germania: „Am mărşăluit mai bine de o lună. Erau mulţi care nu mai făceau faţă drumului, foametei, bolilor şi cădeau epuizaţi. Cei mai mulţi dintre ei erau împuşcaţi de nemţi". Klara Markus spune că întotdeauna a trăit cu convingerea că Dumnezeu avea grijă de ea.

„Cei alături de care am făcut acel drum de calvar erau adeseori pălmuiţi, chiar şi bătuţi ori împuşcaţi. Uneori nu pricepeam nici eu prin ce minune, dar scăpam de bătaie", recunoaşte ea.

La 20 octombrie a ajuns la lagărul de concentrare din Dachau. „Am fost deposedată de identitatea mea. Am primit, în schimb, un număr: 130-334, un prosopel şi o bucată de săpun", explică femeia. O săptămână mai târziu, a fost transferată în lagărul de femei Ravensbruck, unde a fost identificată prin numărul 39032.

„Am trecut prin aproape toate lagărele de pe teritoriul Germaniei. Condiţiile erau aceleaşi peste tot. Adormeam cu lacrimi în ochi, cu dor de mama mea, de surorile mele. Cu foamea m-am obişnuit, cu durerea sufletului, nu. Zi de zi eram umiliţi, chinuiţi, eram înconjurată de moarte şi de mizerie multă, mai ales de cea sufletească a torţionarilor noştri", spune femeia.

La începutul lui 1945, Klara Markus s-a îmbolnăvit de tifos. „Mâncam zi de zi aceeaşi supă de sfeclă, apă roşie amestecată cu lacrimi. Am plâns atunci pentru toată viaţa. Mi-am plâns nenorocirea, i-am plâns pe cei care sufereau şi, pe urmă, mureau lângă mine", adaugă ea. Nici de această dată, însă, Dumnezeu nu a părăsit-o. Şi-a revenit din boală.

image

„Sunt capabilă să iert, însă nu pot să uit ce am trăit"

La începutul lunii mai a anului 1945, femeia a fost la un pas de exterminare. „Eram la Auschwitz pe atunci. Ne-au dus, pe mine şi pe încă 15 evrei, la duş. Aşa au spus ei, agenţii SS. Eu chiar am crezut. Am fost puşi să ne dezbrăcăm în pielea goală şi introduşi într-o cameră de baie", îşi aminteşte Klara Markus.

Femeia a realizat ce se întâmplă în momentul în care i-a auzit pe cei doi agenţi SS vorbind în germană: „Ştiam limba lor, pentru că la Carei a avut grijă de noi o guvernantă nemţoaică. Am auzit când unul dintre cei doi care au intrat cu noi în cameră au spus că trebuie să fim ucişi. Celălalt a replicat că nu mai este gaz în instalaţie. Atunci abia mi-am dat seama unde mă aflu".

Klara Markus, la 30 de ani

image

Cinci luni, drumul pe jos spre Carei

Klara Markus crede şi acum că doar un miracol a salvat-o. „Ar fi putut să ne împuşte. Ce mai contam noi, 16 suflete amărâte, pe lângă milionul de oameni ucişi cu bestialitate prin lagăre?", se întreabă şi acum femeia. Totuşi, cei 16 au fost eliberaţi. Eliberată din lagăr la 9 mai 1945, Klara Markus a ajuns în Carei cinci luni mai târziu. „Am venit pe jos, cum am putut. Eram piele şi os, cântăream 32 de kilograme. Nu mai aveam pe nimeni în Carei, aşa că am venit la Sighet, unde speram să-mi găsesc o parte din neamuri", povesteşte supravieţuitoarea Holocaustului cum a încercat să-şi reia viaţa. Dar întoarcerea la Sighet a fost un adevărat şoc.

„Am găsit haos, sărăcie cruntă şi oameni deznădăjduiţi. De fapt, acelaşi lucru era peste tot", îşi aminteşte mama Klari.

O săptămână mai târziu l-a cunoscut pe cel care avea să-i fie soţ, medicul Andrei Markus. „Soţul meu era mai în vârstă decât mine cu 12 ani. El a fost prizonier în Rusia, de acolo s-a întors în Sighet. Eram săraci lipiţi, am muncit enorm ca să prindem cheag. Eu m-am angajat ca dactilografă şi casieră la Leagănul de Copii. Pe urmă, s-au născut cei doi copii ai noştri şi, când am fi putut pleca în Israel sau în America, am decis să rămânem pe loc. Nu mai aveam putere să o luăm de la capăt", explică Klara Markus.

Femeia spune şi acum că nu a trăit nici măcar o singură zi fără să-şi fi amintit crâmpeie ale trecutului oribil. „Sunt capabilă să iert, însă nu uit. Oricât am încercat de-a lungul vieţii să uit toate ororile prin care am trecut, nu am reuşit. Noi, supravieţuitorii Holocaustului, purtăm povara unor amintiri de o cruzime ce nu poate fi pusă în cuvinte", explica bătrâna.

Putere să-şi continue viaţa i-au dat-o cei doi copii şi familia pe care a reuşit să o întemeieze în Sighetu Marmaţiei. „Nepoţii mei - Sorin şi Alfred - sunt cea de-a cincea generaţie de medici din familie", se mândreşte femeia. Klara Markus are şi o strănepoată, Karin, în vârstă de 12 ani.

Trei generaţii de evrei duc tradiţia mai departe

Înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, Sighetu Marmaţiei era considerat un orăşel bogat şi cochet. Asta şi datorită locuitorilor evrei, care erau majoritari. „În perioada de glorie a oraşului, trăiau aici în jur de 12.000 de evrei", spune Klara Markus.

Înainte de 1940, potrivit lui Ioan J. Popescu, autorul volumului „O istorie a evreilor din Sighet", comerţul era făcut mai mult de evrei: „prăvăliile acestora acopereau întreaga gamă de produse necesare locuitorilor, de la materiale de construcţii la feronerie, de la îmbrăcăminte la bijuterii, de la produse alimentare la medicamente".

image
Citește și: Lansări DVD

La Sinagoga din Sighetu Marmaţiei vin peste 100 de evrei 

50.000 de evrei în Maramureş

„Înainte de Holocaust, Sighetul a fost unul dintre cele mai importante centre ale vieţii iudaice din Europa de Est. 70% din locuitori erau evrei. În Sighet au existat opt sinagogi, iar din cele 50 de cimitire evreieşti din Maramureş, cel mai mare se află aici, unde avem şi un Monument al Săpunului", explică Hari Markus, preşedintele Comunităţii Evreilor din Sighet. Potrivit acestuia, din cei aproximativ 50.000 de evrei care au trăit în Maramureşul istoric, 38.000 au fost exterminaţi în lagărele de concentrare. „De întors, s-au întors în jur de 3.000", adaugă Markus.

În momentul în care au fost deportaţi, evreilor li s-au confiscat averile. „Ţin minte că nu aveam voie să avem niciun act de proprietate asupra noastră", povesteşte un alt supravieţuitor al Holocaustului, în vârstă de 89 de ani, Simon Leightner, din Ocna Şugatag. „Eu am avut noroc, dacă se poate numi noroc ca un om să scape cu viaţă, în timp ce unul dintre părinţi şi alţi patru fraţi să piară la Auschwitz", mărturiseşte „Sanyi bacsi", cum este cunoscut în orăşelul său natal.

În prezent, Comunitatea Evreilor din Sighet numără în jur de 120 de membri. „Pot spune că menţinem spiritul iudaic cu dificultate, însă păstrăm Sabatul şi celelalte sărbători. Am reactivat cursul de Talmud Tora, avem şi un cor, Hatikva, cu un repertoriu bogat, în idiş şi ivrit", explică preşedintele comunităţii din Sighet. Biblioteca este una extrem de valoroasă, moştenită de la cei care nu au supravieţuit celui de-al Doilea Război Mondial.

„Avem cărţi vechi, scrise în urmă cu 300-400 de ani. Multe din ele au aparţinut evreilor exterminaţi în Holocaust. Îl avem pe Sorin Markus, întors din Israel, cel care-i mai ţine locul oficiantului Leightner. El organizează şi cursuri de limbă ebraică. Mare ne-a fost surprinderea când au venit la aceste cursuri şi români din Sighet. În fiecare joi se adună peste 30 de persoane", mai spune Hari Markus.

Nicio nuntă de 10 ani

Sinagoga a fost renovată prin contribuţia celor 120 de membri ai comunităţii. „Nu s-a mai oficiat o nuntă evreiască în Sighet de peste 10 ani. Acum, comunitatea numără două fete de măritat, recent s-au născut şi doi copii ai familiilor de evrei. Suntem puţini, dar mândri", a mai adăugat Markus.

Preşedintele comunităţii este liniştit, pentru că ştie că frâiele acesteia vor fi preluate de cineva demn din generaţia tânără: „Suntem trei generaţii de evrei în Sighet. Toate încercările la care a fost supus neamul nostru nu au făcut decât să ne întărească credinţa".

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite