Marşul pentru viaţă şi integrarea europeană

Mii de oameni au participat sâmbătă în mai multe oraşe ale României la ”Marşul pentru viaţă”, o manifestare menită să îi încurajeze pe tineri să accepte naşterea copiilor concepuţi.

Am observat de câţiva ani că în România revine încetul cu încetul încrederea şi atitudinea pozitivă faţă de natalitate. Statistica este în continuare destul de deprimantă, dar numărul avorturilor prin raportare la numărul naşterilor a scăzut totuşi constant chiar şi în perioada de criză de după 2010, ca dovadă că asistăm la o mutaţie de profunzime. În orice caz, sunt semne că românii iau distanţă faţă de excesele anilor 90, atunci când până şi partizanii planificării naşterilor din Occident erau oripilaţi de lipsa de scrupule a sistemului medical. Legea liberală din 1990 privind accesul liber la avorturi în spitalele de stat (unul dintre primele decrete-lege ale CFSN) a rămas neschimbată, dar oamenii au privit viaţa cu mai multă încredere ceea ce le-a permis să fie mai generoşi.

Cu toate acestea subiectul avortului continuă să fie subiectul unei aprinse dispute ideologice. Intervievat de ProTV în cursul reportajului despre manifestaţia de sâmbătă, un exponent al gândirii seculariste a pretins că „Marşul pentru viaţă” ar fi, în realitate „un marş pentru intoleranţă” (Toma Pătraşcu, militant ASUR). Afirmaţia este semnificativă pentru un curent care a luat o mult mai mare amploare în vestul Europei. De exemplu, în decembrie anul trecut, Senatul francez adopta, inclusiv cu voturi din partea dreptei, un proiect de lege iniţiat de socialişti menit să penalizeze site-urile de Internet care îşi propun să descurajeze avorturile difuzând „informaţii părtinitoare”. Orice publicaţie online care ar căuta să popularizeze efectele negative ale avortului ar cădea inevitabil sub incidenţa acuzaţiei de „părtinire”.

Trecând peste faptul evident - şi care a fost subiliniat şi în dezbaterea franceză – că o asemenea lege restrânge dramatic libertatea cuvântului, esenţial este că gândirea secularistă care animă proiectul tinde tot mai mult să-şi creeze pârghii legale prin care să împiedice orice formă de opoziţie. Proiectul de lege din Franţa ne arată că partizanii avortului liber au încetat să fie apărători ai libertăţii de alegere („pro choice”), devenind în cele din urmă apologeţi ai unui „adevăr” unic, care nu poate fi pus la îndoială. De la libertatea de alegere s-a ajuns, pe nesimţite, la o alegere unică.

De fapt, asistăm la o răsturnare de perspectivă şi la tentativa de substituire a unei interdicţii cu altă interdicţie. Militantul secularist citat mai sus, continua, de altfel, spunând că societatea ar avea nevoie nu de „marşuri pentru viaţă”, ci de introducerea în şcoli a „educaţiei sexuale”. Dar simpla alăturare a celor două subiecte dezvăluie faptul că această materie şcolară nu ar urmări altceva decât combaterea radicală a vechilor scrupule care însoţesc avortul.

Este firesc să ne întrebăm atunci, cine este intolerant: cel care pretinde omului să reflecteze înainte de a lua o decizie ireversibilă sau celălalt, care încearcă prin sancţiuni legale să interzică orice reflecţie, instituind un program de propagare a adevărului unic?

Dar întrebarea şi mai importantă, mai ales în contextul reuniunii de la Roma, priveşte sensul către care se îndreaptă Europa însăşi. Faptul că în Franţa, care este un pilon central al construcţiei europene, partidul de guvernământ intenţionează să pedepsească cu doi ani de închisoare şi cu amendă de 30 000 de euro tentativa de a pune piedici (retorice) în calea avorturilor, ne arată că gândirea secularistă se îndepărtează tot mai mult de practica politică liberală.

Dacă Polonia şi Ungaria sunt supuse unei puternice presiuni din partea Comisiei Europene pe tema libertăţii presei, nu s-a auzit nici cel mai mic zvon despre monitorizarea politicilor franceze în materie de libertate a cuvântului. Or, acest lucru sugerează că între seculariştii francezi şi aparatul de la Bruxelles nu există niciun dezacord de ordin ideologic şi că aceste tentative liberticide sunt privite cu indulgenţă dacă nu chiar cu simpatie.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle