O recunoaştere târzie

Autorităţile româneşti acordă din fericire întreaga atenţie funeraliilor regelui Mihai, dar cu cât fastul este mai mare cu atât mai vădită este nedreptatea care i s-a făcut în timpul vieţii.

Există în societatea românească o exemplaritate postumă. Controversă, indiferenţă, ostilitate în timpul vieţii, după care, într-o unanimitate fără cusur, toată lumea se întrece în cele mai calde omagii. Aşa s-a întâmplat cu seniorul ţărănist Corneliu Coposu, figura emblematică a opoziţiei de după 1989, care fusese petrecut tot timpul vieţii cu calomniile cele mai nedemne pentru ca ulterior să curgă omagiile din toate direcţiile inclusiv din partea liderilor FSN. A fost uimitoare „convertirea” unui Ion Iliescu şi altora care, subit, se înduplecau să recunoască meritele marelui dispărut. Situaţia se repetă întrucâtva cu Regele Mihai. E adevărat că principala controversă iscată după 1989 pe tema restaurării monarhiei se atenuase foarte mult şi că rolurile se amestecaseră derutant, dar se ivise în locul ei altă dispută, legată intim de prima, şi care privea rolul istoric al Regelui şi calităţile sale morale. Calomniile şi adversităţile l-au însoţit pe Rege până în ultima clipă. Lumea pare să compenseze - prin omagii aduse postum şi ceremonial - purtarea nedemnă de până acum, ceea ce, până la urmă, este bine, dar contrastul aminteşte inevitabil nedreptatea făcută în timpul vieţii. Căci Regele nu s-a bucurat în România de preţuirea cuvenită.

A existat parcă mereu o adversitate organizată, una menită să împiedice coagularea unei mişcări monarhiste până şi în ultimul deceniu, când devenise improbabil ca monarhia să câştige mai mulţi adepţi. Nicolae, nepotul lui Mihai, s-a bucurat de susţinerea loială unui nucleu monarhist, dar nu se ridicase la înălţimea rolului. Chiar neglijând acuzaţiile care i se aduc nu putem ignora conduita sa cu totul „laică”, purtarea „normală”, un firesc democratic poate la locul său în alt context, dar care pentru moştenitorul tronului deveniseră deconcertante. Chiar şi în epoca noastră târzie s-ar fi impus mai multă rigoare, o doză în plus de austeritate. Tocmai pentru că fusese deposedată de drepturile sale, monarhia ar fi avut nevoie astăzi să inspire nu atât simpatie, cât admiraţie. Nici măcar unui preşedinte de republică nu i se potriveşte „normalitatea” descheiată, aşa cum s-a văzut în cazul unui lider francez care îşi petrecea unele seri evadând pe motoretă în aventuri galante. Ca dovadă, succesorul său s-a dezis cu ostentaţie de „normalitate”, căutând să redea preşedinţiei mai multă solemnitate şi rigoare. Solemnitatea, austeritatea ţinutei ţin de ceea ce latinii numeau dignitas, de la care derivă şi noţiunea modernă de „demnitate publică”. Regele Mihai le avea pe toate în mod firesc, prin naştere şi prin educaţie, dar din păcate lumea românească nu le-a recunoscut la timpul potrivit.

Pe fondul acesta presărat cu momente jalnice de căinţă profitabilă, ne bucură totuşi decizia autorităţilor de a oferi ceremoniei funerare întreaga atenţie.

O televiziune populariza deunăzi figura unui profesor de istorie care şi-a cerut, în lacrimi, iertare pentru minciunile pe care le spusese elevilor săi până în 1989 despre pretinsele vagoane cu aur cu care Regele ar fi fugit din ţară. A fost un reportaj excelent fără voie, căci pretinsul profesor exprima într-un limbaj incult („îmi cer iertare la Majestatea Sa...”) exact regretele acestea tardive ale unei societăţi care s-a complăcut prea mult în turpitudine. „Profesorul” este imaginea însăşi a sentimentalismului dizgraţios şi oportunist al colaboratorilor impenitenţi ai regimului comunist ca şi a descendenţei lor post-decembriste. Ba chiar şi naivitatea totală a reporterilor face parte din acelaşi tablou al confuziei, căci ei par să creadă că ne-au oferit imaginea unei lumi străluminate dintr-o dată de adevăr.

Pe fondul acesta presărat cu momente jalnice de căinţă profitabilă, ne bucură totuşi decizia autorităţilor de a oferi ceremoniei funerare întreaga atenţie. Formele rituale contează, căci ele comunică impersonal emoţia, respectul, preţuirea, pe care oamenii nu mai sunt capabili în mod spontan să le exprime. Să fim exemplari măcar acum cu speranţa că emoţia ceremonială se va umple de un conţinut moral autentic.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle