Războiul pentru Ierusalim s-a mutat la Bucureşti

Preşedintele Klaus Iohannis ratează ocazia de a susţine un moment de emancipare a diplomaţiei româneşti şi de a o extrage din zona de indistincţie şi insignifianţă.

În ziarul Haaretz, una dintre cele mai importante publicaţii din Israel, a apărut ieri un articol intitulat: ”Nesocotind Uniunea Europeană, România propune mutarea ambasadei sale la Ierusalim”. De altfel, ştirea apare peste tot în presa din Israel în mai multe limbi.

Atâta doar că România este ”bicefală”. În ultimele două decenii, guvernul şi preşedintele au tras de prea multe ori în direcţii diferite, blocând politica externă a României, dacă nu compromiţând-o cu totul. De aceea entuziasmul presei israeliene este, din păcate, puţin prea grăbit.

Cu două zile în urmă, Guvernul României a avut o reacţie care iese din tradiţia low profile a diplomaţiei româneşti şi care asumă, cu un curaj rarisim, o poziţie foarte bine întemeiată pe multiple planuri, propunând mutarea ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim. Aşa cum se ştie, Liderul PSD Liviu Dragnea a prezentat personal această decizie, joi seara, în cursul unui interviu la Antena 3.

Cu siguranţă că acest gest desfide politica oficială a UE, care nu doar că nu aprobase iniţiativa preşedintelui Donald Trump de a muta ambasada SUA la Ierusalim, dar, în mod regretabil, susţinuse rezoluţia ONU de condamnare a poziţiei americane. Aşa cum scriam cu ocazia aceea, Europa de Vest şi America în versiunea ei liberală, nu par să mai aibă, dincolo de discursul ”corect politic”,  nicio înţelegere reală pentru ataşamentul pe care evreii îl manifestă faţă de statul Israel. Situaţia depăşeşte cu mult conjunctura politică a momentului, descriind un decalaj de perspective care s-a adâncit tot mai mult în ultima jumătate de secol. În general, democraţiile vestului par tot mai puţin sensibile la transmisiunea tradiţiei şi la consistenţa firului istoric, iar, în particular, la existenţa unui stat evreu privit în termenii identităţii sale ireductibile.

Nu e o întâmplare că politicienii care s-au exprimat în termeni categorici împotriva iniţiativei americane au fost mai cu seamă oameni crescuţi în tradiţia politică a stângii, social-democraţi sau foşti comunişti (în versiune occidentală, fireşte), liberali în sens american din familia pe care o reprezintă şi preşedintele Macron.

Şi nu poate fi o întâmplare că în Europa occidentală antisemitismul revine cu paşi tot mai grăbiţi, deşi nu toată lumea este pregătită să recunoască acest lucru. Ca să ne păstrăm la actualitatea strictă, la Berlin, în chiar capitala Germaniei, un adolescent cu kippah pe cap a fost agresat acum două zile de un alt tânăr care l-a lovit sălbatic cu o curea, strigând  pe un ton insultător "yahudi,” ceea ce înseamnă evreu în arabă. Dar anul trecut, în luna martie, la Paris, Sarah Halimi, o evreică sexagenară, a fost asasinată de un tânăr care a fost auzit spunând că l-a ucis pe ”şeitan”, adică diavolul în arabă. E adevărat că procuratura nu a reţinut antisemitismul ca motivaţie, dar venind în întâmpinarea comunităţii evreieşti tot mai neliniştite, preşedintele Emmanuel Macron a cerut să fie urmărită şi această pistă.

Problema este că opinia publică occidentală, educată insistent să evacueze ”rasismul” din limbaj şi din gândire, este înclinată să evite acuzaţia de antisemitism tocmai pentru că ea se referă la persoane de origine arabă şi din familii islamice. Astăzi agresiunile simbolice sau cele fizice,  inclusiv criminale, nu vin din partea ”francezului de souche”, cum se spune, nu vin din partea Frontului Naţional (”extrema dreaptă”), ci din zona ”populară” a cartierelor islamizate. Or, tocmai acest mod de a-şi acoperi ochii şi de a-şi astupa urechile la acuzaţia de antisemitism, îi face pe occidentali tot mai insensibili faţă de problematica evreiască şi opaci la revendicarea Ierusalimului.

Revenind, ziarul Haaretz greşeşte când presupune că România ar avea, aşa cum ar fi normal, o politică unitară, căci preşedintele Iohannis, combătând explicit decizia Guvernului, a expus fără glorie o perfectă poziţie de conformitate europeană: ”Preşedintele României reafirmă faptul că poziţia ţării noastre faţă de statutul oraşului Ierusalim rămâne conformă cu cea stabilită prin rezoluţiile Consiliului de Securitate ONU şi Adunării Generale ONU în materie”. Totuşi Preşedintele trece prea uşor cu vederea că, la ONU, delegatul României s-a abţinut şi prin urmare nu e de la sine înţeles de ce poziţia României ar trebui ”să rămână conformă”.

Nu ignorăm că aceste diferenţe de poziţie au şi resorturi de politică internă care nu pot fi lăsate deoparte, dar, dacă rămânem la tema principală, preşedintele Iohannis ratează ocazia de a susţine un moment de emancipare a diplomaţiei româneşti şi de a o extrage din zona de indistincţie şi insignifianţă.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle