România şi patima autodistrugerii

Nu ştiu care va fi soarta faimoaselor Ordonanţe. Dar, dincolo de bătălia care vă este atât de bine cunoscută, undeva mult în spate şi la alt nivel, începe să se contureze o problemă care nu mai este cea a confruntării între forţele politice interne.

Şi, în opinia mea, este extrem de grav pentru că, de data asta, din nou, vorbim despre poziţionarea şi credibilitatea României, aşa cum este ea parte a unei transformări structurale geopolitice care deja a pus în mişcare plăcile tectonice.

Marii actori globali, SUA şi Rusia, sunt în momentul unei resetări majore a relaţiilor bilaterale, ceea ce implică, în fapt, poate mult mai rapid decât se prevedea, o serie de schimbări fundamentale în ordinea, calitatea şi cuprinderea jocurilor internaţionale.

Europa, la nivelul statelor naţionale, dar în primul rând interesantă ca formulă de Uniune Europeană, devine terenul de joc, dar şi de acţiune avansată pentru poziţionarea finală înaintea a ceea ce va fi marea negociere la vârf care urmează.

Miza europeană este piaţa comună a UE, cea mai importantă şi mai valoroasă din lume, imposibil de ignorat, dorită ca partener sau ca factor suplimentar de stabilitate în previziunea unei perioade în care s-ar putea succeda crizele. Din nou, ca în orice timp al neliniştilor majore, discuţia, mai întâi subterană şi apoi din ce în ce mai vizibilă, este cea privind zonele de influenţă directe şi indirecte, cu puterea de garantare a investiţiilor strategice care, evident, crează dependenţă şi nevoie de loialitate...

Sigur că există principii care stau la baza acestei dorinţe comune ruso-americane de restructurare planetară. Numai că nu mai e vorba despre continuarea vechilor bătălii bazate pe ideologii adverse. Noua bătălie, singura esenţială pentru adevăraţii jucători, este cea legată de securitatea economică. În această perspectivă se construiesc alianţele, se redesenează frontierele invizibile ale intereselor strategice, dar şi, în acelaşi timp, se identifică problemele şi punctele slabe.

Drept care, dacă observaţi, fiecare dintre cei doi mari jucători a început să-şi alinieze piesele în structuri de forţă, deocamdată în stand-by, dar lansând deja primele semnale de cooperare pe zonele foarte importante, ridicând sancţiuni, detensionând ăieţele reciproce.

Următoarea etapă, fără îndoială, o va constitui Europa. Dar, până la începerea unei discuţii serioase pe această temă, este evident că se aşteaptă ca UE, ca actor instituţional, dar şi Statele sale Membre să-şi definească propriul statut de forţă. Şi nu este vorba despre dimensiunea economică, ci despre capacitatea funcţională a Europei de a se putea comporta unitar, în termenii Tratatelor sale definitorii, de a fi, în definitiv, partener unic. Va putea să facă asta, foarte bine, atunci negocierile vor avea loc la acest nivel. Dacă nu, perspectiva este reîntoarcerea rapidă la discuţii cu fiecare dintre statele membre relevante sau cu o nouă structură de tip alianţă a câtorva dintre ţările care compun nucleul dur, zona Euro-Schengen.

Liderii europeni ştiu foarte bine că acestea sunt variantele de lucru, iar acum, chiar azi, în Malta, se reunesc pentru a încerca să transmită un mesaj de unitate privind puterea UE de a face faţă celei mai mari ameninţări cu care se confruntă în toată istoria sa: migraţia ilegală. Dar şi, după cum veţi vedea în Declaraţia Finală ce va fi difuzată în această seară, se va încerca acordarea poziţiilor pe ceea ce va însemna Cartea Albă asupra viitorului Europei ce va fi făcută publică – ca nou act de identitate european – cu ocazia Summitului din această primăvară ce va marca aniversarea Tratatului fondator de la Roma.

În ciuda tuturor analizelor pesimiste (parte componentă a unei vaste campanii de război informaţional), am certitudinea că atât SUA, cât şi Federaţia Rusă ar prefera un partener unic în Europa. Ambele superputeri ştiu foarte bine – dovadă cele două Războaie Mondiale – ce a însemnat o Europă fragmentată în care state sau grupuri de state au intrat în război, obligându-le apoi să intervină şi să suporte, într-un final, costuri enorme materiale şi de vieţi omeneşti.

Nu mai vor asta. Au intacte memoriile de atunci cărora li s-au adăugat alte mai noi, eşecuri dureroase ale încercărilor lor de pacificare a zonelor ostile. S-au săturat să mai fie salvatorii de serviciu ai planetei şi să fie chemaţi să managerieze situaţii de criză pentru ca imediat apoi să fie blestemaţi ca invadatori imperialişti, Satana pe pământ... Sigur, asta nu înseamnă că puterea militară existentă devine brusc inutilă, ci pur şi simplu urmează să fie redirecţionată pentru asigurarea securităţii economice proprii şi, prin extensie condiţionată de zonele de influenţă, a partenerilor lor.

Suntem acum într-o perioadă în care se joacă toate acestea, nimic nu este finalmente decis, totul este în transformare rapidă. Toată lumea este atentă la ce semnale de poziţionare transmite, la modul în care este percepută o ţară sau alta în termeni de credibilitate şi sustenabilitate pe termen lung şi foarte lung.

Discuţia despre conţinutul Ordonanţelor începe să se transforme într-una de fond, de foarte mare importanţă şi gravitate, asupra respectării statului de drept.

Aici poate începe problema României: ce transmitem acum din ţară înspre exterior, modul în care sunt receptate mesajele poate determina pe termen mediu şi lung modul în care suntem văzuţi drept partener în jocurile viitoare.

Discuţia despre conţinutul Ordonanţelor începe să se transforme într-una de fond, de foarte mare importanţă şi gravitate, asupra respectării statului de drept. Iar asta, la rândul ei, dacă mai continuă în aceiaşi parametri, poate să genereze apariţia unui semn de întrebare strategic legat de o ţară membră în NATO şi în UE.

Nu este nici o exagerare, nici un scenariu apocaliptic. Este un raţionament în etape scurte ascendente pe care-l pot pune oricând pe masă neprietenii României. Care pot zice, cu argumente, că iată o ţară care nu are mecanismele normale de răspuns la criză, care nu are instituţii funcţionale pe care să le mobilizeze şi. în consecinţă, la fiecare hop mai important, trimite mesageri cu rogojini aprinse în cap să se jeluie umil şi amarnic la toate Porţile, cerând ajutor şi intervenţie rapidă externă.

Atenţie, aceste lucruri se petrec acum şi, aşa cum s-a mai întâmplat în istoria recentă, vor lăsa urme, rănind adânc trupul României instituţionale. Gândiţi-vă doar la mecanismele de alertă care intră automat în funcţiune atunci când dintr-un Stat Membru NATO şi UE vin mesaje privind despre tentative de lovitură de stat, două asemenea provenind din România la interval de cinci ani...

Nimeni nu va veni să potolească această criză în locul nostru. Nu se va da nici firman, nici nu va veni de undeva călăul imperial cu laţul de mătase. În schimb, ne putem condamna din nou pe noi-înşine, într-o isterie autodistructivă, spre uluirea şi tristeţea celor care ne (mai) vor parteneri.

Poate, vreodată, noi cei care nici nu trebuie să aşteptăm o ipotetică Ciocnire a Civilizaţiilor, înainte să pierdem prea mult, ar trebui, ca popor, să înţelegem adevărul conţinut în lecţia dată de Kase, mare maestru japonez în arte marţiale: „De fapt, nu ai decât un singur adversar: pe tine însuţi”.