Trei opinii despre 1 Decembrie de care nu aţi fi auzit niciodată

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ce mesaj transmitem copiilor noştri când vorbim despre România?
Ce mesaj transmitem copiilor noştri când vorbim despre România?

Desigur, aţi auzit despre maşina de gunoi de la defilare. Şi, INCREDIBIL, despre copilul căruia i s-a făcut rău în Catedrala din Alba Iulia din cauza frigului! Şi, bineînţeles, întrebarea care pasiona orice consumator de media din România: vor fi huiduiţi sau nu vor fi huiduiţi? Trecând peste mizeria care ni se serveşte zi de zi despre Ţara noastră, 1 Decembrie a reprezentat şi un punct de reflecţie. Iată trei opinii care merită să fie citite...

Suntem în cel de al doilea secol de la Marea Unire. Măcar de acum încolo, haideţi să încercăm să îi promovăm pe cei valoroşi de lângă noi, şi nu să le dăm în cap. Pe mine, unul, m-au impresionat trei opinii despre momentul 1 Decembrie 1918, ale unor pe care îi respect, şi vreau să le împărtăşesc cu voi:

Pesimistul - Marian Dumitru

Centenar ratat
Eu cred ca am ratat Centenarul.
Noi toţi l-am ratat, ca popor.
Ieri am sărbătorit.
Ce?
Că România-i mai mică decât acum 100 de ani?
Cuvântul Unire, sensul şi înţelesul său, au devenit ceva învechit azi, ca nişte nădragi rupţi şi decoloraţi. Ne uităm la nădragi, dar nu-i mai îmbrăcăm. Sărbătorim Unirea, dar considerăm că azi ea e „inoportună“.
Sărbătorim Unirea, dar între timp am pierdut Basarabia, cu sudul Basarabiei, Cernăuţiul şi Herţa. Şi i-am pierdut şi pe cei ce locuiesc acolo. De pierdere nu putem fi acuzaţi noi, dar de lipsa oricărui interes de Re-Unire putem fi acuzaţi şi merităm să fim. Să crape oglinda în care ne privim, mândri.
Şi, totuşi, noi sărbătorim...
Ce?
Că au fugit de aici 5 milioane de fraţi? Şi că alte milioane îi vor urma? Suntem conduşi de proşti, de hoţi şi de descreieraţi.
Şi totuşi noi sărbătorim...
Pare că sărbătorim, doar pentru că ne place să sărbătorim, nu pentru că am avea vreun motiv real de sărbătoare.
Pare că sărbatorim că n-am murit până acum. Că n-am dispărut, ca popor, până acum.
Suntem ca bătrânii, pentru care fiecare aniversare e doar prilej de bucurie că n-au murit deja.
Ne uităm în urmă, vedem că au trecut 100 de ani şi ne mirăm şi noi, că încă mai existăm. Aşa că sărbătorim.
Dacă nu am fi nişte laşi, ipocriţi şi oportunişti am recunoaşte că singurul fel în care Centenarul Marii Uniri putea fi sărbătorit era doar fiind (măcar) aşa cum am fost acum 100 de ani. O Românie întreagă.

Altfel, suntem ca un bătrân, rămas fără membre, dar bucuros ca încă mai respiră.
O Românie oloagă a sărbătorit ieri. Că înca poate înghiţi mici şi vin fiert.
Am ratat.
Şi daca ar fi să pun ratarea asta într-o singură imagine, atunci aş alege mesajul pe care l-am citit ieri, la Alba Iulia-n cetate, pe una din tonetele care vindeau mici.
„Tricolor pe obraji: 5 lei“
Ăsta e Centenarul nostru.
E de vânzare.
Tricoloru-i de vânzare. Şi ca să ţi-l mânjească o fata cu rujul pe obraz, trebuie să bagi mâna în buzunar.
Suma o ştim cu toţii:
30 de arginţi...

image

Optimistul - Vasile Silion

La începutul celui de-al doilea secol de unitate românească, să punem căpătâi gândul lui Emil Cioran: „România are un sens întrucât o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie!“

Avem deci datoria pe care şi-au pus-o şi românii trăitori ai unirii de acum 100 de ani: Ce putem face ca să dăm dovadă de ce-i mai bun în noi, astfel încât să dobândim, de acum înainte, o Românie mai bună ca niciodată?

Deci?

La luptă, români! E un nou început al României!

image

Istoricul - Alexandru Surcel

(...) În realitate, Marea Unire îndeplinea ultimul obiectiv al unui proiect de ţară care fusese lansat cu exact şapte decenii mai devreme, în timpul revoluţiei din 1848, când România exista doar ca vis al unor tineri entuziaşti, plecaţi la studii în străinătate şi contaminaţi aici cu diferite idei liberale, proveniţi din două principate subdezvoltate de la periferia Europei, sau, potrivit Europei, de la marginea Imperiului Otoman, în cadrul căruia acestea aveau doar statutul unor provincii autoguvernate privilegiate. Nu mai trecem în revistă toate etapele, dar este clar că acest proiect de ţară, cu toate miticismele româneşti sancţionate cu umor de Caragiale şi cu năduf de Eminescu, dar de ambii la fel de dur, a fost urmărit cu o tenacitate care atunci poate nu părea suficientă, dar azi pare ceva de care politicienii zilei sunt complet incapabili.

Şi apropo de naţionalismul păşunist şi eurosceptic asumat de unii în ziua de azi, inclusiv dintre liderii actualei coaliţii de guvernământ, proiectul de ţară care a dus la formarea României întregite nu era doar naţional, dar şi modern şi european. Construcţia de căi ferate, mult mai eficientă decât cea de autostrăzi în zilele noastre (chiar dacă şi atunci au existat scandaluri de corupţie), transformarea aproape peste noapte a unor târguri balcanice în oraşe occidentale, mai ales a Bucureştiului în Micul Paris, înlocuirea pravilelor medievale cu Codul Civil al lui Napoleon, formarea la fel de rapidă a unei armate naţionale capabile să câştige războaiele din 1877-1878 şi 1913 şi apoi să lupte cu eroism în Marele Război, încurajarea industrializării şi asumării valorilor occidentale, racordarea diplomatică şi dinastică a României la Europa etc. au fost de asemenea părţi componente ale proiectului de ţară care a dus la Marea Unire şi apoi la avântul economic şi cultural interbelic. România ar fi fost departe, dacă nu interveneau dictaturile, mai ales cea comunistă, rapturile teritoriale şi al doilea război mondial, precum şi orbirea, corupţia, ipocrizia şi meschinăria politicii româneşti din post-comunism. Iar noile proiecte de ţară, începând cu pactul de la Snagov din 1995 pentru integrarea în NATO (realizată în 2004) şi în Uniunea Europeană (îndeplinită la 1 Ianuarie 2007) nu sunt şi nu trebuie să fie altceva decât reveniri în formele actuale la acel proiect de ţară şi la cursul istoric imprimat de revoluţia din 1848 şi de Marea Unire din 1918.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite