Tudor Postelnicu - un criminal comunist

Lipsa acută de subiecte de natură să suscite interesul cititorului toropit de căldură, o situaţie cu care se confruntă an de an presa în cursul lunii august, dar şi un anume apetit al publicului românesc pentru botezuri, nunţi, înmormântări în rândurile vipurilor, indiferent de natura lor, explică, cred, atenţia neobişnuită de care s-a bucurat în weekend vestea morţii lui Tudor Postelnicu.

Respectivul individ a murit la 85 de ani în patul lui şi în propria-i locuinţă. Asta după ce a executat doar 7 ani din condamnarea pe viaţă la închisoare, condamnare primită la capătul proceselor-spectacol ale lotului CePeEX organizate de noua putere de esenţă comunistoidă, avându-l pe Ion Iliescu în frunte, după Decembrie 1989. Procese al căror rost a fost, pe de o parte, acela de a da impresia românilor că s-a terminat cu comunismul, că nomenklaturiştii lui acerbi îşi vor primi dreapta pedeapsă (totul nu a fost decât un circ, o mascaradă), pe de alta de a-i împiedica pe foştii membri importanţi ai puterii comuniste de a spune prea multe despre ceea ce ştiau despre Revoluţie. Poate chiar şi despre faptele trecute ale lui Ion Iliescu.

Tudor Postelnicu a făcut în ultimii zece-cincisprezece ani ai dictaturii comuniste din România ceea ce ar putea fi socotit drept o miraculoasă carieră. Absolut spectaculoasă, incredibilă, dacă ţinem seamă de slabele lui înzestrări intelectuale (el însuşi s-a caracterizat riguros exact ca fiind „un dobitoc“), de pregătirea sa şcolară cvasi-inexistentă, de fiinţa lui primară. De jigodie. 

Dacă ţinem însă seama de dinamica politicii de cadre iniţiată de Nicolae Ceauşescu după ce i-a înlăturat din toate posturile de decizie nu doar pe cei cunoscuţi îndeobşte sub titlul generic de „baronii lui Dej“, ci şi pe mai toţi vechii activişti consideraţi a fi nu chiar foarte „siguri“ şi care cunoşteau şi prea multe secrete din biografia nu tocmai onorabilă a fostului secretar cu probleme organizatorice al PCR, ascensiunea lui Tudor Postelnicu în ierarhia comunistă este cum nu se poate mai simplu de justificat. 

Postelnicu, asemenea lui Emil Bobu, Ana Mureşan, Lina Ciobanu, Alexandrina Găinuşă, George Homoştean, „respectabilul“ Manea Mănescu (academician!), Constantin Dăscălescu - şi enumerarea ar putea să continue - însemna tipul de activist servil, necondiţionat supus, veşnic cu spinarea îndoită, în perfectă concordanţă cu cerinţele „cultului personalităţii“, gata oricând să execute orice ordin venit din partea Dictatorului.

Postelnicu s-a numărat printre şefii mai mari sau mai mici ai instituţiilor de forţă comuniste. Indiferent de poziţia deţinută în ierarhie, Postelnicu a îndeplinit orbeşte dispoziţiile secretarului general al PCR. S-a numărat printre „tovarăşii de nădejde“ gata la orice oră să facă „treburile murdare“ şi să îşi mânjească mâinile cu sânge. Indiferent că a fost vorba despre reprimarea protestelor din vara lui 1977 ale minerilor din Valea Jiului, de acţiunile în forţă menite să-i pedepsească exemplar pe iniţiatorii şi participanţii la revolta din 15 noiembrie 1987 de la Braşov ori despre complexul de acţiuni destinate să oprească Revoluţia din Decembrie 1989. Nu cred că exagerez defel dacă spun că Tudor Postelnicu a fost un alter-ego al lui Pantiuşa ori al lui Alexandru Drăghici.

Supuşenia fără limite, sufletul de slugă al lui Tudor Postelnicu l-au determinat pe Nicolae Ceauşescu să îl promoveze mai întâi ca şef al Securităţii, mai apoi ca ministru de Interne. Prezenţa şi acţiunile lui în fruntea acestor instituţii, felul în care şi-a înţeles şi îndeplinit misiunile sunt un argument atât în favoarea susţinerii ideii naturii profund criminale a regimurilor comuniste cât şi a faptului că este o iluzie, un mit criminal povestea că una ar fi fost Securitatea din vremea lui Gheorghiu-Dej şi alta aceea din timpul lui Nicolae Ceauşescu.

La moartea lui Tudor Postelnicu, presa a menţionat un detaliu simptomatic pentru felul în care s-a făcut chinuita şi nedesăvârşita trecere de la comunism la capitalism în România după 1989. Nepotul brutei Postelnicu Tudor, este domn, este capitalist de seamă. Se cheamă Tiberiu Bica Postelnicu şi are o avere estimată undeva la 50 de milioane de dolari. Se zice că ar fi deţinător de acţiuni la vreo 35 de companii.