Cărţile Festivalului Enescu. O carte despre însoţire

„Am observat adesea că muzica mă însoţeşte chiar şi în situaţiile care nu sunt  legate nici direct, nici indirect de ea şi n-am simţit niciodată nevoia să las deoparte muzica cu totul ca să fac altceva”.

Am decupat fraza de mai sus din Cuvântul înainte la cartea A Life in Music, scrisă de Daniel Barenboim, apărută într-o primă ediţie la începutul anilor 90 şi reeditată în anul 2002. Tradusă în limba română de Dana-Ligia Ilin, publicată şi trimisă în librării în chiar zilele celei de XXII a ediţii a Festivalului Internaţional „George Enescu” cu un titlu oarecare, neîndoielnic convenţional şi fără culoare: O viaţă în slujba muzicii. Momentul ales pentru lansare de editura Humanitas nu e unul defel întâmplător şi nici nejustificat. Şi nu e aşa pentru simplul motiv că numele marelui muzician este intim legat de cel al marelui festival, de istoria devenirii lui. Dar şi de muzica lui George Enescu pe care Daniel Barenboim o cunoaşte şi pe care a interpretat-o.

Fraza citată la începutul acestor însemnări ar putea, poate chiar ar trebui completată cu altele la fel de elocvente nu doar pentru ceea ce înseamnă muzica pentru Barenboim, ci şi pentru felul în care a înţeles el să îşi scrie autobiografia. O biografie ce nu e una împănată de mărturisiri minore, nu musteşte de menus détails, nu face cine ştie ce dezvăluiri senzaţionale despre nu ştiu care mare personalitate a muzicii contemporane, nu e una deloc provocatoare de scandal. Cum nu e nici favorabilă confesiunilor de joasă altitudine.

Cartea lui Daniel Barenboim reface biografia artistică a marelui muzician, evocă oameni, fapte şi locuri, salvează de la uitare întâlniri şi evenimente. Ceea ce e foarte bine. Mai bine e însă că O viaţă în slujba muzicii este, în principal, o carte de reflecţie. Una între copertele căreia găsim gânduri despre „muzică şi despre relaţia dintre muzică şi viaţă”, cum scrie Daniel Barenboim însuşi, dar şi despre muzică, viaţă şi moarte. Despre felul în care muzica poate deveni un antidot la obsesia şi la spaima de moarte. „Există, desigur, o diferenţă importantă între viaţă şi muzică; când viaţa a încetat urmează moartea şi, dat fiind că nu suntem în stare să creăm viaţa din nou, moartea este o stare definitivă, cel puţin în sens fizic. Însă muzica este creaţia omului şi, prin urmare, în muzică moartea poate fi evitată ” (s.m. M.M).  Muzica e capricioasă. De aceea tăcerea, moartea pot interveni nu doar în clipa în care o anumită piesă muzicală s-a terminat. Ci chiar la mijlocul ei. Aici se manifestă artistul, forţa şi talentul acestuia, capacitatea sa de a face astfel încât muzica să se contrapună nu doar la modul metaforic morţii.

O viaţă în slujba muzicii e, cum spuneam deja, o carte despre însoţirea dintre muzică şi Daniel Barenboim. Şi mai e cartea unor întâlniri. Mai întâi, cu mari personalităţi ale istoriei, cum a fost David-ben Gurion, fondatorul Statului Israel, socotit de Barenboim ţară natală, în pofida faptului că de născut s-a născut în Argentina. De unde numeroasele reflecţii despre origini, dar şi despre sensul cuvântului patriotism, reflecţii presărate pe tot cuprinsului cărţii, cu un plus de concentrare în secvenţa finală. Acolo unde se împlineşte, dar se şi explică cel mai clar dimensiunea filosofică a cărţii. O carte marcată de gândirea lui Spinoza.

Al doilea fel de întâlniri e cel cu mari personalităţi ale muzicii. De la legendarul Igor Markievici, cel ce le-a spus părinţilor viitorului mare artist că puştiul care tocmai i-a cântat ceva la pian are simţ muzical înnăscut şi că nu ar fi tocmai rău ca acesta să fie dezvoltat prin studiu până la Pierre Boulez. În intervalul respectiv înscriindu-se multe alte nume de coloşi ai artei, muzicienilor alăturându-li-se şi cele ale unor regizori de teatru. Unii cu adevărat mari, aşa cum sunt Heiner Müller sau Patrice Chéreau, care, alături de alţi confraţi de prestigiu, numiţi sau nenumiţi în carte, au devenit şi regizori de operă. Nou prilej de reflecţii despre felul în care tentativele de modernizare a regiei de operă, teatralizarea acesteia trebuie să se armonizeze cu muzica şi cu specificul interpretării.

Cine îşi închipuie însă că O viaţă în slujba muzicii ar fi ceva asemănător cu o simplă agendă ce ar  consemna frivol evenimente sau întâlniri se înşală amarnic. Cartea e, din fericire, mult mai mult decât atât. Barenboim are ştiinţa extraordinară de a prinde în câteva cuvinte, în cuprinsul unui pasaj ceea ce este fundamental pentru specificul artei celui cu care s-a întâlnit, a colaborat, a concertat. Aşa se face că volumul său se individualizează nu prin factologie, ci prin ceea ce mi se pare a fi valoare muzicologică autentică. Pe care nutresc speranţa că profesioniştii muzicii şi ai  muzicologiei o vor aprecia ca atare.

Daniel Barenboim- O VIAŢĂ ÎN SLUJBA MUZICII- Traducerea: Dana-Ligia Ilin; Editura Humanitas, Bucureşti, 2015