De două ori „Concertgebouw“, sub bagheta lui Andris Nelsons

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Orchestra  Regală „Concertgebouw“ din Amsterdam, dirijată de Andris Nelsons, cu solista Janine Jansen, va avea în program sâmbătă, de la ora 19.30, lucrări de Bartók şi Şostakovici. Duminică, prestigioasa orchestră, sub bagheta lui Nelsons, va interpreta, la Sala Palatului, lucrări de Brahms, Enescu şi Ravel.

Mihai Cojocaru

Concertul nr.1 pentru vioară şi orchestră Sz 36, BB 48a de Béla Bartók (1881-1945) a fost compus în anii 1907-1908 şi reprezintă declaraţia de dragoste a tânărului autor pentru violonista şi compatrioata sa, Stefi Geyer. Puternica implicare personală şi finalul nefericit al poveştii, după ruperea relaţiei şi respingerea cadoului muzical de către destinatară, l-au determinat pe Bartók să retragă definitiv lucrarea. Abia după moartea celor doi protagonişti, manuscrisul a intrat în circuitul public, prima audiţie producându-se în 1958. 

Concertul este alcătuit din două părţi, fiecare reprezentând câte un portret al femeii iubite. Mai întâi – chipul adorat. Oglindă a sentimentelor pasionale care îl stăpâneau pe compozitor, muzica se desfăşoară liric, lent, intens, „direct din inimă“ – după mărturisirile lui Bartók. Într-adevăr, fiecare notă pare trăită până la capăt, iar caracterul elegiac sună ca un ecou al suferinţei viitoare. După primirea mesajului de adio, Bartók răspundea: „Terminându-ţi de citit scrisoarea, m-am aşezat la pian şi am avut trista premoniţie că muzica va fi în viaţă singura mea consolare“. Primele sunete intonate de vioara solo surprind laitmotivul iubitei – patru sunete ascendente, ca mâna îndreptată către un lucru de neatins, ce se îndepărtează uşor. Expresia veritabil romantică, neobişnuită pentru stilul lui Bartók, rămâne singurul motor al monologului viorii soliste, pe parcursul întregii mişcări Andante sostenuto. 

Partea a doua, Allegro gio¬coso, reflectă latura veselă, jucăuşă şi optimistă a eroinei (şi a sentimentelor artistului). Contrastul cu momentul precedent nu ar putea fi mai puternic, în ton cu trăirile extreme ale îndrăgostitului, care se zbate între avântul speranţei şi angoasa deziluziei. Partitura abundă de indicaţii de interpretare sugestive: briliant, încăpăţânat, cu totul dezolat, ca într-un vis, trecător, cu mult sentiment etc. De câteva ori, deznodământul se anunţă drept iminent, pentru ca apoi iluzia să atragă din nou, într-un joc când inocent, când burlesc sau pastoral. Alături de lucrarea omonimă a lui Alban Berg, compusă „în amintirea unui înger“, Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră de Béla Bartók rămâne una dintre cele mai intime confesiuni făcute lumii de un artist. 

OPERĂ CONTROVERSATĂ

Simfonia a VII-a în Do major, op.60, „a Leningradului“ de Dmitri Şostakovici (1906-1975) are o istorie la fel de complicată şi de controversată ca însăşi biografia compozitorului. Scrisă în oraşul căruia îi poartă numele, în timpul asediului nazist, a devenit simbolul deşteptării naţionale ruseşti şi al rezistenţei întregii lumi în faţa armatei lui Hitler. Transmisă în direct la radio, în interpretarea unei orchestre decimate de foame şi de bombardamente zilnice, i-a asigurat peste noapte celebritatea lui Şostakovici, fiind microfilmată, trimisă clandestin în Occident şi inclusă de zeci de ori, până la sfârşitul războiului, în repertoriul marilor filarmonici anglo-americane. În¬tr-unul dintre primele concerte în calitate de dirijor-şef al Filarmonicii din Berlin, după reinstalarea păcii, Sergiu Celibidache a dirijat Simfonia „Leningradului“ printre ruinele Reichului, în faţa aliaţilor învingători – muzica îşi împlinise destinul. 

Iniţial, compozitorul a prevăzut cele patru părţi ale monumentalei sale lucrări – cea mai lungă dintre cele 15 simfonii de Şostakovici, cu o durată de peste 70 de minute – cu titluri grăitoare: Războiul, Reminiscenţe, Întinderea Rusiei, Victoria. A renunţat apoi la acestea, când rolul lor politic se încheiase. După moartea sa, apariţia volumului autobiografic Mărturie şi confesiunile apropiaţilor au conturat o altă geneză a simfoniei. Cel mai probabil, prima şi cea mai cunoscută parte a fost terminată înainte de atacul german asupra URSS. Celebra temă „a invaziei“, care creşte ameninţător, sub forma unui marş, şi care simbolizează în accepţia curentă tancurile Wehrmachtului, ar fi reprezentat la origine „motivul lui Stalin“ din perioada Marii Terori, a anilor 1930. El însuşi victimă a stalinismului, compozitor interzis şi persecutat, Şostakovici a făcut auzită suferinţa mută a poporului supus unei dictaturi sângeroase. Odată cu începerea celui de-al Doilea Război Mondial, personajele monstruoase s-au schimbat cu uşurinţă, mesajul ascuns devenind unul universal, îndreptat împotriva oricărei forme de totalitarism. 

Într-o lume în care învingătorul este egal în crimă cu agresorul, nu mai există speranţă şi idealuri nobile, fiindcă toate s-au transformat în lozinci impuse. De aceea, la Şostakovici, nici un final nu sună triumfal. La fel ca în Simfonia a V-a, aşa-zisa victorie are o sonoritate schimonosită, ironică, în tuşe sarcastice şi niciodată lipsită de echivoc. Zgomotul festiv nu poate acoperi strigătul victimelor, al căror sânge curs rămâne nerăscumpărat. Artistul nu s-a înşelat: la doar câţiva ani după  marele său succes personal, şi în aceeaşi măsură de propagandă a regimului, temutul Andrei Jdanov l-a exclus în 1948 din viaţa muzicală, împreună cu Prokofiev şi Haciaturian, pentru condamnabilul delict de „formalism“. 

Astăzi, ascultăm Simfonia a VII-a  ca pe una dintre cele mai expresive pagini muzicale ale secolului XX, care sacrifică orice scrupul formal în favoarea unei tulburătoare mărturii despre condiţia umană. 

Mariss Jansons, director muzical

Orchestra regală „Concertgebouw“ din Amsterdam este considerată una dintre cele mai bune din lume, criticii lăudând sunetul său unic care se diferenţiază de toate celelalte: compartimentul de coarde „catifelat“, cel al instrumentelor de alamă „auriu“, al celor de lemn „foarte personal“. S-a înfiinţat în 1888, primul dirijor fiind compozitorul Willem Kes. Succesorul, celebrul Willem Mengelberg, a condus-o timp de 50 de ani şi i-a consolidat poziţia de frunte pe plan mondial. În prezent, directorul ei muzical este Mariss Jansons.

Kapellmeister al Orchestrei Gewandhaus 

Andris Nelsons, născut în 1978, la Riga, în Letonia, şi-a început cariera ca trompetist la Opera din Riga. Dirijatul l-a studiat la St. Petersburg şi a urmat cursuri de perfecţionare cu Neeme Järvi şi Jorma Panula. A condus atât operă (la Riga, Metropolitan, Bayreuth) cât şi concerte simfonice – din 2007 e director al Orchestrei Municipale din Birmingham (până în 2015) iar în paralel, din 2011, şi al Orchestrei Simfonice din Boston. A făcut turnee în toată lumea şi a înregistrat cu precădere lucrări de Ceaikovski şi Şostakovici. Este director muzical al Orchestrei Filarmonice din Boston şi Kapellmeister al Gewandhaus din Leipzig, ca urmaş al lui Riccardo Chailly.

PROGRAM Sâmbătă, 19 septembrie

Ora 19.30

Mari orchestre ale lumii

Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam

Sala Mare a Palatului

Dirijor: Andris Nelsons

Solistă: Janine Jansen - vioară

Lucrări: 

Bartók – Concertul nr.1 pentru vioară şi orchestră Sz 36, BB 48a

Şostakovici  – Simfonia nr. 7 în Do Major op.60 „Leningrad“

Regal cu Brahms, Enescu şi Ravel

Despina Petecel Theodoru

image


 Foto: festivalenescu.ro

Trei lucrări înrudite prin atmosfera feerică, pastorală, multicoloră, inspirate exclusiv din Natură, din mitologia populară şi din cea antică, purtând totuşi amprenta specifică fiecărui compozitor: viguroasă şi suculentă la Brahms şi Enescu, rafinată şi elegiacă la Mau¬rice Ravel. 

Johannes Brahms (1833-1897) concepe Simfonia a II-a în Re major în 1877, într-una dintre vacanţele pe care-i plăcea să le petreacă în Alpii austrieci. Datorită lirismului ei predominant, ea a primit şi  supranumele de „Pastorala“ (probabil ca un ecou al Pastoralei lui Beethoven). 

Spre deosebire de anvergura simfonică a Concertului nr. 1 pentru pian şi orchestră, op. 15 care a precedat-o, construcţia Simfoniei a II-a e mai apropiată de spiritul cameral, imprimat de frecvenţa cu care sunt utilizate instrumentele de suflat: soliste sau în grupuri, ori în alternanţă cu partidele corzilor, aproape ca într-un concerto grosso. Scriitura polifonică, specifică în genere creaţiei brahmsiene, se face simţită şi în Simfonia a II-a, prin fuga iniţiată în prima parte de pasajele cornului şi flautului. 

Partea a doua, Adagio, izvorăşte din luminozitatea ultimelor măsuri ale primului Allegro şi e anunţată de compartimentul violoncelelor. Departe de a predispune la visare ori meditaţie, acest Adagio copleşeşte cu gravitatea armoniilor, dominate de acelaşi timbru al suflătorilor. Consecvent în utilizarea lor, Brahms scrie şi un Allegretto grazioso iniţiat de oboi. Preluată de clarinet şi fagot, tema oboiului generează o serie de variaţiuni, susţinute de corzi, în pizzicato, fapt ce imprimă mişcării un autentic spirit ludic. Finalul – Allegro con spirito – încununează simfonia, revenind la tonalitatea Re major, dar şi la motivele tematice ale părţilor anterioare şi, ca un postmodern avant la lettre, Brahms face uşoare aluzii la ultima simfonie londoneză a lui Haydn – un alt model al său, mai ales în privinţa muzicii de cameră.

Simfonia în Re major a fost interpretată în primă audiţie în 1877, de către Orchestra Filarmonică din Viena, sub bagheta lui Hans Richter.

FARMECUL TIMPURILOR IMEMORIALE

Rapsodia a II-a, în Re major de George Enescu (1881-1955). Scrise în aceeaşi perioadă – 1901-1902, dar în spaţii geografice diferite: prima, la Sinaia, a doua, la Paris – Rapsodiile enesciene sunt de fapt două ipostaze ale nostalgiei compozitorului pentru plaiurile natale. Deşi cu trimiteri evidente la vitalitatea primei Rapsodii, în La major, cea de-a doua, în Re major, ne apare ca o personificare a epicului, a baladei, are alura unei „istorii“ care înaintează spre noi din timpuri imemoriale, aproape strivindu-ne cu solemnitatea, dar şi cu farmecul ei evocator. În ciuda faptului că pe parcurs pot fi auzite secvenţe din Sârba lui pompieru, melodiile Pe o stâncă neagră şi Bîr oiţă de la munte; chiar dacă ritmurile de influenţă lăutărească sau populară predomină; chiar dacă flautul intonează cântecul Ciocârliei amintind de atmosfera primei Rapsodii, cu toată această forţă vitală, Rapsodia a II-a are gravitatea şi dramatismul unei veritabile probleme de conştiinţă. Sunetele descendente ale flautului încheie lucrarea într-o linişte primordială, ca şi când imaginile istoriei au reintrat treptat în filele cărţii sau amintirii din care au purces.    

SUB SEMNUL ZEULUI PAN

Daphnis şi Chloé. Ca şi Claude¬ Debussy, Maurice Ravel (1875-1937) îşi edifică opusurile sub influenţa artei impresioniste, apărută în pictură la finele secolului al 19-lea. Printre sursele predilecte de inspiraţie ale pictorilor şi muzicienilor impresionişti se numără, pe lângă elementele şi culorile Naturii, subiectele mitologice. Muzica baletului Daphnis şi Chloé se bazează pe libretul scris de Michel Fokine după povestirea atribuită autorului antic Longos, şi i-a fost comandată compozitorului în 1909 de către celebrul coregraf Serge Diaghilev. Scenografia i-a aparţinut nu mai puţin celebrului Leon Bakst,

iar prima audiţie a suitei raveliene (1912, la Teatrul Châtelet din Paris) a beneficiat de colaborarea cu faimoşii balerini Karşavina şi Nijinski şi cu dirijorul Pierre Monteux.

Ravel e mereu sugestiv, aproape figurativ – spre deosebire de Claude Debussy de pildă, pentru care Natura are semnificaţii mai degrabă transcendentale. Senzaţia de plain-air ce scaldă pânzele pictorilor impresionişti îşi găseşte corespondentul în cele trei tablouri ale Suitei a II-a, mai ales în sonorităţile mătăsoase, fluide, acvatice ale suflătorilor. Îmbibate de lumină şi căldură, sunetele astfel înlănţuite aureolează idila celor doi tineri păstori, Daphnis şi Chloé uniţi prin voinţa zeului Pan, transformându-le povestea în simbol al purităţii iubirii primordiale. 

În viziunea compozitorului francez, povestea lor devine o stare de graţie, spiritualizată, deşi muzica nu e lipsită de tuşe consistente de culoare şi ritmuri intens vitalizante. Şi, dacă în secvenţele flautului din prima secţiune – Zorii zilei – recunoaştem unele reminiscenţe din atmosfera Preludiului la După-amiaza unui faun de Claude Debussy – în finalul Suitei a II-a, Dans general, Ravel prefigurează, prin exploziile ritmico-timbrale repetitive, patosul şi grandoarea Bolero-ului pe care-l va termina în 1928: aceeaşi superbă convieţuire între austeritatea hieratică şi expansiunea incandescentă a sentimentelor care şi-au pus amprenta asupra întregii arte spaniole, singularizând-o.  

PROGRAM Duminică, 20 septembrie

Ora 19.30

Mari orchestre ale lumii

Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam

Sala Mare a Palatului

Dirijor: Andris Nelsons

Lucrări: 

Brahms - Simfonia nr. 2 în Re Major, op. 73

Enescu - Rapsodia nr. 2 în Re Major, op. 11 nr. 2

Ravel - Suita nr. 2 din baletul "Daphnis şi Chloe"

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite