Marin Gherasim, pictor: „Există o legătură organică între starea muzicală şi imagini“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vernisajul expoziţiei „Când aveau 20 de ani. Impresii şi copilărie“, cu lucrările pictorilor Marin Gherasim, Ion Grigorescu, Christian Paraschiv, Florin Ciubotaru şi Bogdan Vlăduţă, a avut loc pe 31 august, la Institutul Cultural Român (ICR).

Expoziţia organizată în cadrul proiectului „Contemporanii“, împreună cu ICR, va rămâne deschisă până pe 1 octombrie. Printre lucrările realizate de artişti la maturitate, se numără şi câteva tablouriu din perioada copilăriei.  Pictorul Marin Gherasim (77 de ani) a vorbit despre semnificaţia expoziţiei, a cărei temă a fost inspirată de compoziţia „Impresii din copilărie“ de George Enescu, propusă de organizatorii proiectului „Bucureştiul Creativ“. 

Cum vedeţi legătura dintre muzica clasică şi pictură?

Îndrăznesc să spun că o pictură bună poate să facă doar un artist care e muzical sau care iubeşte muzica. Muzica simfonică transmite o anumită energie interioară, care ar trebui să vină şi de la pictură. Există foarte multă muzicalitate în pictura europeană, în special de la impresionişti încoace. O muzică vizualizată, cromatică. 

V-a influenţat muzica simfonică stilul de lucru?

Eu sunt din Bucovina, dintr-o familie de cărturari. Tatăl meu a fost preot şi era foarte ataşat de cultură. La noi se făcea muzică de cameră în familie, iar eu am studiat iniţial pianul şi vioara, după care, vocaţia mea s-a îndreptat către pictură. Pentru mine, există o legătură organică între starea muzicală şi imaginile pe care le produc. Sunt îngemănate, într-un fel, nu pot să existe una fără cealaltă. 

Până când aţi cântat la vioară şi la pian?

Am cântat la amândouă până am venit la Facultate, la Bucureşti, unde nu am mai avut posibilitatea.

image

  Lucrare din seria „Reconstruirea Absidei“ de Marin Gherasim.   Foto: David Muntean

Spuneaţi, într-un interviu, că, atunci când eraţi mic, v-au impresionat picturile din mânăstirile bucovinene, iar acest lucru v-a determinat să pictaţi mai departe. 

În mare măsură. Tatăl meu era un om iniţiat în simbolistica creştină. Toată pictura religioasă este plină de simboluri şi el m-a învăţat câte ceva de când eram încă un copil. Sigur, cu grijă, ca să nu mă obosească. Anumite lucruri mi-au rămas întipărite în subconştient. După o serie întreagă de manifestări de cu totul altă natură: suprarealistă, abstractă, mi-am pus întrebarea „cine sunt eu şi ce vreau să transmit?“ şi am recurs la acest fond de mare valoare, care mi-a fost insuflat în copilărie, în faţa frescelor de la Moldoviţa şi Suceviţa. Ele s-au constituit în fondul picturii mele de astăzi. 

Spuneţi-mi povestea celor trei lucrări expuse.  

Se intitulează „Reconstruirea Absidei“, pentru că am asitat la lucruri care sunt abominabile, şi anume dărâmarea fără niciun fel de milă a unor monumente de artă cum sunt bisericile. Eu le reconstruiam, în timpul comunismului, în mod simbolic. Tema aceasta nu este de după Revoluţie, ci din anii '70. Foarte mulţi artişti au descoperit libertatea după Revoluţie. Noi am fost un grup mai restrâns, care am făcut rezistenţă prin cultură, cum se spunea, fără să cedăm presiunilor ideologice teribile. Ne-am făcut opera cinstit.

Obişnuiaţi să cenzuraţi lucrările?

Era atât de perfid partidul, încât, la un moment dat, Ceauşescu a declarat că nu mai există cenzură, dar lucrul acela obliga editurile să facă ele cenzură. Practic, îi obliga pe autori şă îşi cenzureze lucrările, ceea ce era mai crâncen, pentru că, atunci când un scriitor sau artist cenzurează de teamă că nu ştie ce o să fie, el e mai dur decât un cenzor. Cenzorii mai aveau mici scăpări, se făceau că nu înţeleg toate aluziile. Artiştii, de asemenea, s-au cenzurat. Pentru că nu reuşeam să trăiesc din pictură, că nu se vindea pe vremea aceea, am fost profesor la Universitatea de Artă şi am trăit în mediul minunat al studenţilor. Mi-am putut permite să îmi fac opera fără concesii. Nu am făcut nici măcar o lucrare care să fie dedicată partidului.

Reuşeaţi să expuneţi sau vă ţineaţi lucrările acasă?

Ne lăsau, ca să dea senzaţia Occidentului că aici e libertate totală. Tablourile nu se vindeau. Era o libertate îngrădită.

Vă mai amintiţi când l-aţi descoperit pe Enescu?

Prin anii ’47-’48, mergeam acasă la nişte familii de polonezi, refugiate de frica ruşilor. În casa lor se făcea muzică de cameră şi acolo s-au cântat piese de George Enescu atât pentru vioară, cât şi pentru două instrumente. Aveam 10 sau 11 ani, iar lucrul acesta a lăsat o amprentă asupra mea. La deschiderea expoziţiei, am amintit un moment de când George Enescu era student la Conservatorul din Paris. Un profesor i-a spus: „povesteşte-mi ceva despre ţara ta“. Enescu a cerut un răgaz de câteva zile şi i-a adus partitura cu „Poema Română“. Aşa a înţeles să vorbească despre ţara lui, prin această muzică absolut sublimă.

La ce concerte din Festiva aţi ajunsl? 

Am mers la concertul Orchestrei Simfonice din Viena, în special pentru o piesă care îmi este foarte apropiată sufletului: „Simfonia a VI-a“ de Ceaikovski, ultima lui simfonie. 

Cât de importantă este copilăria pentru evoluţia unui artist?

Este esenţială. În copilărie, se formează omul viitor. Contează în ce mediu se naşte, ce vede, ce i se spune. Această expoziţie, dedicată memoriei lui George Enescu şi ideii de copilărie şi tinereţe, ne reuneşte pe noi, care ne ştim încă din tinereţe şi care am rămas prieteni până acum. Cu unii dintre artiştii de aici mă cunosc de 50 de ani.

La ce vârstă aţi început să pictaţi?

Când eram mic. Am expus şi aici lucrări de la vârsta de 6 ani. Copiii au un geniu. Pentru ei, desenul şi coloratul sunt un limbaj. Încă nu pot să conceptualizeze lingvistic şi se exprimă în felul lor, în legătură cu lucrurile şi cu fiinţele. E mare lucru să îţi poţi păstra prospeţimea copilăriei.

Despre colegii alături de care a expus

La Florin Ciubotaru, există o anumită muzicalitate a imaginii, iar semnele lui sunt apropiate de notaţia muzicii gregoriene, dinaintea notaţiei pe portativ. Christian Paraschiv, înainte de a pleca în Franţa, a avut o temă care se chema „Strunga“, inspirată din spaţiul mioritic. Aici este un fel de blană, care creează un univers autonom, dar cu trimiteri către spaţiul rural românesc. Ion Grigorescu reuşeşte să îmbine spiritul religios şi spiritul critic al modernităţii. Pe Bogdan Vlăduţă îl preocupă ideea morţii, dar fără să fie morbid în pictura lui. 

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite