INTERVIU Medicul neurolog Constantin Popa: „Drama muzicală «Oedipe» m-a dominat şi m-a trimis la carte“

Constantin Popa, medic neurolog

Constantin Popa, medic neurolog de renume, rememorează perioada în care asculta concertele dirijorului George Georgescu, precum şi premiera spectacolului Oedipe în România, în 1958, la prima ediţiea Festivalului „George Enescu“.

Academicianul Constantin Popa studiază creierul uman, cu funcţiile şi disfuncţiile sale, încă de la începutul anilor ’60. A devenit un specialist de prim rang în domeniul neuroştiinţelor, un pionier al medicinei nucleare în România şi un expert în domeniul stroke-ului. Creator şi conducător al Institutului Naţional de Neurologie şi Boli Neurovasculare, profesorul universitar Constantin Popa subliniază că muzica este o importantă metodă terapeutică, deoarece îl ajută pe om să treacă mai uşor peste o perioadă de risc biologic din viaţa sa.

Sunteţi un meloman convins, care crede că muzica este una cosa mentale. Să fie aceasta cauza pentru care doctorii sunt amatori de muzică?

Medicii au o profesie legată de suferinţa umană. Legătura cu muzica pare naturală: azi se ştie că muzica este un element de activare neuronală, de  optimizare a activităţii cerebrale, de echilibrare psihică şi de adaptare. Pe de altă parte, un medic trebuie să aibă cunoştinţe de comunicare uni­versală, la care îi dă acces şi muzica, fiindcă permite relaţionări nonverbale. Comunicarea dintre oameni este nonverbală în proporţie de 60%, iar muzica este primordială în existenţa umană. Biblia spune că la început a fost cuvântul, dar se pare că prima comunicare a fost tonală, muzicală. Muzica a pătruns, de altfel, şi în practica medicală, ca metodă terapeutică: meloterapia este utilizată în afecţiunile psihice, pentru ca omul să parcurgă mai uşor o perioadă de risc biologic din viaţa sa. Şi în afecţiunile organice stimularea afectivă, chiar şi la oameni cu grave leziuni cerebrale morfologice, are un rol foarte important în activarea neuronală. Chiar şi oamenii sănătoşi beneficiază fizic de muzică, cum s-a dovedit în cazul efectului Mozart.

În ce constă acest efect?

Este o metodă practicată de vreo patruzeci de ani, în special în Statele Unite ale Americii, apoi şi în Europa. Mamele gravide ascultă muzică de Mozart, care are o secvenţă specială, anumite succesiuni, tonalităţi, pe care le găsim, de pildă, mai puţin la Bach.

Muzica este benefică mamelor sau fătului?

Pe mamă o transformă din punct de vedere psihologic, măcar prin schimbarea dispoziţiei, fiindcă e vorba de o activitate neuronală complexă. Dar muzica se adresează în principal fătului, ale cărui structuri cerebrale se află în formare, mai ales în primele şase luni. Aceşti copii au un IQ cu 30-40% mai mare decât cei la care nu a fost folosită metoda. Ritmul muzical are aceeaşi frecvenţă cu ritmul frontal, iar structura parietală, constant activată, se dezvoltă mai mult decât la cei care nu au fost astfel stimulaţi. Merg mai departe şi spun că muzica se foloseşte de mult şi în producţia vegetală şi animală. Eram odată la o herghelie de cai, unde se difuza muzică de Bach. Proprietarul trăise în America şi aplica aceste procedee, pentru a stimula o dezvoltare armonioasă a structurilor cerebrale la caii de rasă.

Muzica a pătruns în toate domeniile şi mă surprinde că cei care trebuie să se ocupe de evoluţia culturală a unui popor îi acordă o importanţă atât de scăzută. Ce se întâmplă acum peste tot în lume, dar mai ales la noi, este o dezvoltare spontană a ceea ce se întâmplă în plan muzical, cu aceste proiecte desfăşurate pe stadioane. Acolo este o reacţie a populaţiei, a tineretului, la ceea ce îi lipseşte.

Anume?

Mişcare, socializare, contact personal, verbal, comunicare. Sunt oameni care nu vorbesc decât 15 minute pe zi.
Muzica îi adună în astfel de colectivităţi.

Povestiţi-ne când aţi făcut cunoştinţă cu muzica clasică.

Eu am început să ascult muzică clasică de la 9 ani, la radio, fără să ştiu nimic despre Bach şi ceilalţi. E vorba şi de o predispoziţie genetică, desigur. Aşa cum există aşa-numita genă a lui Dumnezeu, la cei care vor fi oameni religioşi, şi în muzică există oameni care au predilecţie pentru excitantul acesta auditiv, cu rezonanţă afectivă. Pentru mine este dumnezeiască muzica lui Bach şi a familiei sale, de peste cincizeci de muzicieni. Cred că, începând de la Bach, muzica face legătura între psihicul uman şi stările înalte ale cunoaşterii universului şi a lui Dumnezeu. Ca elev şi student, am stat la cămin 15 ani şi îmi amintesc că mă duceam la audiţiile duminicale de muzică clasică, de la ARLUS, dar şi la concertele lui George Georgescu, un mare dirijor, foarte vivace: versiunea pe care a dat-o Simfoniei a IX-a de Beethoven este cu zece minute mai scurtă decât a altor dirijori. Mergeam adesea la Muzeul „George Enescu“, unde fostul director, Romeo Drăghici, ne povestea despre Enescu, despre interpretările sale fără partitură, la seratele culturale de la Palatul Cantacuzino. Acest muzician complex memoriza întreaga muzică şi a compus lucrări care sunt dificil de înţeles în exterior, fiindcă înglobează influenţele zonei noastre. Mi s-a povestit că obişnuia ca, înainte de sfârşitul concertului, să facă o pauză: închidea ochii, ca într-o reculegere, şi abia apoi se putea aplauda. Enescu a fost un fenomen al culturii din această zonă.

Când aţi mers pentru prima dată la Festivalul „Enescu“?

Am ascultat, la primul Festival „George Enescu“, în 1958, opera Oedipe, dirijată de Constantin Silvestri, care a plecat apoi în Anglia. M-a impresionat puternic, deşi nu citisem încă opera lui Sofocle. Drama muzicală, cu David Ohanesian într-o formă extraordinară, m-a dominat şi m-a trimis la carte. Se pare că interpretarea lui Ohanesian – cred că a spus-o chiar Placido Domingo – a fost mai bună decât cea a lui André Piernet, solist la premiera pariziană a operei, la care compozitorul a lucrat peste 10 ani. La Festivalul „Enescu“ ne lăsa pe noi, studenţii, să intrăm la repetiţii. La Ateneu l-am auzit pe Menuhin cerându-i lui Ion Voicu să cânte la ţambal. Nu l-a lăsat până când nu a cântat tot ce ştia. Impresionant! Tot atunci l-am auzit prima oară pe pianistul chinez Li Min Chang, câştigătorul premiului I la Concursul Internaţional „Enescu“, ulterior victimă a Revoluţiei culturale din China. Aceste experienţe m-au influenţat fundamental.

De ce este important Festivalul „George Enescu“ pentru România?

Festivalul poate ajuta cultura română să treacă de frontiere, dar aş vrea ca el să fie ascultat şi de tineri: să asculte şi muzică clasică, să mai şi citească câte ceva, căci televiziunea, după ce a adus un bine omenirii, a devenit acum un mare pericol. Regret că Festivalul „Enescu“ nu este transmis pe toate posturile. Se vorbeşte mereu despre piaţă, totul e comerţ şi rating, deşi se cunoaşte rolul culturii în dezvoltarea economică a unei societăţi. Întotdeauna popoarele mari şi-au păstrat cultura.

Expert al stroke-ului

În 1964 termină studiile la Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti. În 1968 devine preparator la neurologie, la Spitalul Colentina.

Începe o specializare de trei ani la Spitalul Salpetriere din Paris, în 1969.

În anul 1997 fondează primul centru modern de diagnostic, prin CT şi RMN (colaborare cu Germania).

Este membru al Societăţii Internaţionale de Neurologie, al Asociaţiei Mondiale de Neuropatologie, membru de onoare al Societăţii Franceze de Neurologie, preşedinte al Comisiei Naţionale de neurologie, membru al Academiei de Ştiinţe din New York.

Este autor a 15 monografii şi tratate.