Oedipe (III)

În cartea de dialoguri cu Iosif Sava, „Patima muzicii“, baritonul David Ohanesian deapănă amintiri despre capodopera enesciană Oedipe, spunând că s-a „născut să cânte Oedipe“

Încă ne este greu să credem că Maestrul David Ohanesian ne-a părăsit, lăsându-ne mai departe, pe drumurile muzicii, fără călăuză. Şi totuşi, Maestrul continuă să existe, fără să ne ceară lacrimi şi tristeţi, prea mândru pentru a accepta compasiunea. De fapt, rememorând ce ştiu, ce ştim despre viaţa sa, de-abia acum, după ultima cădere a cortinei, ar trebui să înceapă povestirea redescoperirii celui care a fost Oedipe, Învingătorul Sfinxului.

În cartea de dialoguri cu Iosif Sava, Patima muzicii, el mărturisea, cu mulţi ani în urmă, vorbind despre capodopera enesciană Oedipe: „Crezul vieţii mele. M-am născut să cânt Oedipe. Oedipul a fost rolul vieţii mele. Întreaga mea biografie se centrează în jurul operei enesciene. Am cântat, nu de puţine ori cu strălucire, marile roluri de bariton. Am fost aplaudat în aceste roluri în mari centre artistice ale Europei, de la Paris la Moscova, şi de la Hamburg la Istanbul... Opera Oedipe mi-a fost însă lucrarea cea mai apropiată. Oedipe reprezintă chintesenţa carierei mele“.

Din observaţiile lui David Ohanesian notate de Iosif Sava, pentru a ne apropia mai mult de gândirea interpretului, reţinem câteva detalii: „Rolul este lung. Solicită o voce robustă, sonoră, cu armonice bogate, cu posibilităţi de reţinere şi explozii tumultuoase. Puţine partituri au indicaţii ca: poco sforzando, ben sforzando, poco rinforzando, ben riforzando, feroce etc. Sferturile de ton care au menirea să dea un caracter de tânguire sau chiar de bocet; alternarea între moliciune şi forţă presupune o vastă experienţă, o tehnică desăvârşită. Privirea, reflectorul sufletului, trebuie să fie continuu concentrată asupra publicului. Rolul este imens. Cred că şi după al 500-lea spectacol aş găsi noi posibilităţi de expresie. Pasiunea mea a fost să fac din fiecare spectacol, şi nu numai din Oedipe, ceva nou“. Sunt aici doar câteva nuanţe ale interpretării marelui cântăreţ, aplaudate la fiecare dintre cele peste 120 de reprezentaţii cu Oedipe, susţinute în ţară şi peste hotare.

Un spectacol magnific

Un moment foarte important al istoriei spectacolului bucureştean, al Oedipului. Aparţine anului 1963, când s-a desfăşurat importantul turneu al teatrului liric românesc la Paris. În program, alături de titluri importante ale repertoriului universal, figura şi capodopera enesciană, care astfel revenea prima dată în faţa publicului capitalei franceze, după premiera pariziană din 1936. Ecourile sunt entuziaste, nu numai pentru redescoperirea tragediei lirice, ci şi privitor la întreaga distribuţie. Toate cronicile salută, în egală măsură, prezenţa la pupitru a dirijorului Mihai Brediceanu, în acea vreme director al Operei din Bucureşti, şi totodată modul în care este realizat rolul titular de către David Ohanesian.

Opera enesciană Oedipe reprezintă crezul şi chintesenţa carierei mele.   David Ohanesian, bariton

Rememorăm câteva astfel de ecouri, în publicaţiile franceze sau în cele româneşti, cu materiale semnate de critici care au asistat la turneu. Criticul Marcel Landowski aprecia în întregul său reprezentaţia cu Oedipe la Sala Garnier drept „un spectacol magnific cu una dintre cele mai interesante şi mai nobile lucrări din epoca noastră. Dintre voci – în totalitate foarte frumoase – trebuie să-l detaşăm pe David Ohanesian în rolul lui Oedipe, care a avut accente admirabile“. Jean Mistier sublinia în L’Aurore că „David Ohanesian are o realizare impresionantă, o voce de bariton puternică, clară, o expresie extrem de dramatică şi o muzicalitate perfectă“. Cotidianul Combat adaugă: „David Ohanesian, tragedian şi cântăreţ deopotrivă”, iar Le Figaro: „Timbrul pătrunzător al lui David Ohanesian, jocul său variat, foarte dramatic sunt ale unui cântăreţ-tragedian cu experienţă“. În ţară, oferind o sinteză asupra turneului, revista Contemporanul îl citează pe Marc Pincherle, semnatar în Nouvelles littéraires, aprecierea că „Ohanesian stăpâneşte de la un capăt la altul rolul copleşitor al lui Oedipe“.

Turnee în lume

Montarea de la Bucureşti a putut fi admirată în Europa cu ocazia turneelor Operei la Moscova (1962), Paris (1963), Sofia (1965), Atena (1966), Wiesbaden (1974), Stockholm (1975), Berlin (1975), Lausanne (1981), Lucerna (1981). În suita prezenţelor europene ale baritonului David Ohanesian, interpretând rolul lui Oedipe, se poate aminti şi momentul legat de cele două spectacole-concert de la Stockholm. 

Desfăşurate la începutul anului 1975, la Filarmonica din capitala Suediei, aceste momente de revelaţie a capodoperei enesciene pentru publicul suedez au surprins şi, treptat, au cucerit prin frumuseţea muzicii şi calitatea unei interpretări remarcabile sub bagheta lui Mihai Brediceanu. Este aici şi o amintire personală, deoarece la acest eveniment am participat, prezentând în paralel cu spectacolul-concert o cuprinzătoare expoziţie dedicată personalităţii compozitorului român şi epocii sale, concepută de Muzeul bucureştean „George Enescu“.

Dramatismul lui Ohanesian

Fireşte, muzica lui Enescu şi modul în care partitura a fost măiestrit realizată, dar şi preocuparea dirijorului Mihai Brediceanu (foto) de a-i menţine calitatea de eveniment interpretativ, au justificat înregistrarea şi editarea versiunii discografice, realizată câţiva ani înainte de 1970 la Casa de discuri „Electrecord“.

Despre această înregistrare, care devine documentul primei versiuni româneşti din cele care s-au creat până în ultimul deceniu al secolului următor, compozitorul Pascal Bentoiu notează în lucrarea sa Capodopere enesciene: „Doresc să subliniez aici îndeosebi aportul lui David Ohanesian, artistul care s-a devotat în chip pilduitor rolului Oedipe, conferindu-i un dramatism cu totul deosebit“.

Semnul aprecierilor este dat şi de către ecourile continentale ale acestei înregistrări, care este distinsă cu Grand Prix du Disque al Academiei Discului Francez „Charles Cross“ din Paris (1974), distincţie urmată de cea a Discului de aur, Tokyo – 1976.