16-22: cine-a tras în noi?

Acum că avem buget şi un guvern nou, cel puţin până în primăvară (când Viorel Ponta va fi pus sub acuzare), avem posibilitatea şi datoria cetăţenească de a contribui la lămurirea misterelor revoluţiei anticomuniste.

Această chestiune este importantă şi urgentă pentru că revoluţia adevărului din 16 noiembrie a arătat nevoia uriaşă de adevăr a populaţiei României. Este îmbucurător să văd cum compatrioţii mei resimt, ca şi mine, că lipsa de adevăr este ca şi lipsa de oxigen. Or, punctul central al problemei este tocmai faptul că societatea postcomunistă s-a clădit pe multe şi mari minciuni. După 25 de ani nu se cunoaşte adevărul despre terorişti, despre manipulare, despre lovitura de stat etc. Dar faptul cel mai uimitor, cel mai nedrept şi, după mine, cel mai periculos este că nu s-au rezolvat din punct de vedere juridic dosarele (anchetele) legate de morţii revoluţiei. Avem eroi, avem revoluţionari, avem (aşa-zise) Institute ale Revoluţiei dar nu avem nici măcar o singură persoană cunoascută ca fiind responsabilă de moartea vreunuia din cei 1142 de morţi din acele zile.

În textul meu din Adevărul de săptămâna trecută, în care am publicat câteva pagini din jurnalul meu din zilele revoluţiei anticomuniste, s-a văzut uimitoarea manipulare exercitată asupra noastră înainte de 22 decembrie. Din acest motiv, nu e de mirare că una din întrebările forumiştilor a fost deosebit de pertinentă: cu cine a luptat armata, dat fiind nevoia de a se institui alarma de luptă? România nu era atacată de vreo ţară străină, totuşi Ceauşescu a simţit nevoia să cheme armata ca să înăbuşe ,,rebeliunea” de la Timişoara. Faptul că miliţia şi securitatea nu au reuşit să-i învingă pe revoluţionari, a condus la nevoia de a se chema armata, cu tancurile (de fapt, tab-urile) scoase pe străzi.

În acest context să nu uităm un lucru important: început iniţial ca o solidarizare cu pastorul Laszlo Tokes, conflictul a existat dinainte de 17 decembrie (când s-a dat alarma de luptă), şi că pe 20 decembrie, deja Timişoara era în mâinile manifestanţilor. Prin urmare, răspunsul la întrebarea pusă mai sus este evident, tot la fel cum este şi cel despre cine a tras în noi între 16 şi 22: iniţial, la Timişoara, au tras miliţia şi securitatea, iar după 17 decembrie li s-a alăturat armata.

Se va spune că după 22 decembrie lucrurile s-au schimbat: armata a trecut de partea poporului, a intrat în cazărmi, iar miliţia şi securitatea au fost controlate de armată. Deşi aceste lucruri sunt perfect adevărate, tare mă tem că, de fapt, nu s-a schimbat nimic: după 22 decembrie tot armata, miliţia şi securitatea au tras. Armata a tras din lipsă de organizare, din dezinformare sau din lipsă de coomunicare; a tras primind ordine de la TVR, a deschis focul la întâmplare, sau din spaimă sau din pură prostie. Miliţia şi securitatea au tras prin ,,reprezentanţi”, adică prin acele detaşamente şi structuri special instruite să manipuleze sau destablizeze, pesemne pentru că erau foarte loiale dictatorului.

Se vede astfel că lucrurile sunt şi nu sunt diferite dacă le privim comparativ 16-22 cu 22 după amiaza - 26. Lucrurile sunt diferite dacă înţelegem că armata a acţionat iniţial la ordin, iar după 22 decembrie că a tras nu la ordinul şefilor şi comandanţilor, ci pentru a riposta unor aşa-zişi terorişti. Dar cum problema existenţei teroriştilor este foarte încâlcită, lucrurile se complică şi mai mult. Armata a tras fie că teroriştii au fost inventanţi, fie că au existat (fie ca agenţi străini, fie subunităţi din forţele româneşti special antrenate pentru destabilizare etc). Astfel, armata a tras în civili sau în colegi din alte unităţi militare, asta în cazul în care nu a tras după ciori (am citit undeva că în acel zile, se trăgeau la întâmplare, ,,ca la nuntă”, încărcătoare întregi).

În aceste condiţii, a se tergiversa elucidarea crimelor este o crimă la fel de mare: anchetatorii, procurorii, inclusiv cei militari, judecătorii, de la nivelurile, de la cele mai de jos şi până la cele de la vârf (procurorul general, şeful parchetelor militare, ministrul justiţiei, primul ministru, preşedintele României) se fac vinovaţi de complicitate la crimă. În caz că nu au fost crime, ci, să zicem, omoruri prin imprudenţă, cei enumeraţi se fac vinovaţi de tăinuire, de complicitate cu infractorul sau de alte infracţiuni.

Sunt convins că aşa cum aceste instituţii şi organe au primit ordin  de tergiversare, tot la fel pot acum primi ordin invers, să accelereze rezolvarea dosarelor şi să le dea drumul mai departe (fie primind începerea urmăririi penale, fie neînceperea urmăririi penale), iar apoi judecătorii să poată să le soluţioneze. Va fi extrem de important că, după încheierea anchetei, vom putea cu toţii să cunoaştem adevărul din acele 1142 dosare.

Aşa cum sunt sigur că preşedintele ales Klaus Iohannis va contribui la creşterea gradului de independenţă a justiţiei, tot la fel sunt convins că va avea grijă ca societatea românească să afle adedărul cu privire la cei 1142 de morţi din revoluţia anticomunistă. Fără a se culpabiliza armata de întreg, fără a se provoca noi falii în societate, sunt sigur că aflarea adevărului va fi un pas mai departe, de fapt un pas uriaş, pentru însănătoşirea societăţii româneşti.