Ştim ce votăm?

În democraţie, teoretic, cetăţenii îşi mandatează, prin vot, reprezentanţi care să conducă treburile obşteşti în numele lor. Practica demonstrează că nu prea ştim bine nici pe cine, dar nici pentru ce votăm. Pare că indiferent de vot, tot acolo ajungem: politicienii îşi schimbă doar părul nu şi năravul, mai ales când multe din treburile ţării se decid în alianţe internaţionale.

Am remarcat o campanie asiduă de lămurire a cetăţenilor de a merge la vot. Au fost invocate diverse motive mai mult sau mai puţin pertinente: fiecare vot contează, să nu se fure votul, e un drept câştigat greu, indiferenţa nu este o soluţie etc.

Toate aceste motive nu reuşesc însă, după mine, să elimine un viciu de fond al democraţiei româneşti: votul formal, care este dat în silă, pentru că nu te simţi reprezentat de nimeni. Cei ce ne îndeamnă la vot nu s-au gândit că putem merge şi fără să ni se spună, atunci când simţim că avem cu cine? Fără voia lor, ei construiesc un paradox: confirmă calitatea slabă a clasei politice şi lipsa de determinare a românilor, dar simultan ne îndeamnă să votăm cu aceasta.

O trecere în revistă a motivaţiilor reale de vot la români demonstrează că a alege serios şi temeinic între candidaţi, în actualele condiţii, e mai incert decât a da un vot de blam prin neprezentare. E foarte greu să dai votul cuiva străin de tine şi de problemele tale, care vorbeşte steril şi propagandistic, iar în ascuns îşi vede de interesele sale. În plus, cum poţi distinge între nişte candidaţi care se atacă şi jignesc mai tot timpul, lăsând iarăşi în urmă problemele reale? Practic, dacă votăm, nu prea ştim cui dăm votul, dar ştim sigur că voturile noastre vor aduce pe cineva la putere. Ce va face acolo vom afla. . . după.

Aşadar, cam ce votăm?

1. Votăm o imagine mediatică. Fără presă, candidaţii n-au nicio şansă. De aceea, ne sufocă şi sufocă presa. O nouă zi. . . aceiaşi candidaţi. Nu trece zi fără să ştii ceva de ei. Chiar şi atunci când n-au ceva important de făcut sau de zis, de dragul imaginii nu stau locului. Având expunere în presă însă, apare altă problemă: vedem doar o imagine oarecum regizată (funcţie de simpatiile politice din redacţii), dar şi de moment a candidatului (funcţie de interesele sale).

În plus, lipsa unor dezbateri reale, pe probleme serioase, nu face decât să crească gradul de incertitudine al viitoarelor decizii ale celui ales. Nu prea ştim bine ce va face, practica demonstrând că programele candidaţilor deşi sună, în mare parte, cam la fel, nu prea sunt respectate. Deja au devenit şlagăre idei ca „învăţământul şi sănătatea, priorităţi naţionale”, “creşterea nivelului de trai” sau “crearea de locuri de muncă”. Parcă suntem la un concurs de interpretare: care fredonează mai convingător aceeaşi melodie. Cum aproape0ţşţşş nimeni nu-i mai crede, candidaţii au schimbat tactica: se bălăcăresc reciproc,  crezând că românul e un pătimaş, dispus să voteze pe cel care „le-a zis-o” cel mai „bine”.

2.Votăm promisiuni. Pe măsură ce criza societăţii româneşti s-a acutizat (sau cronicizat), promisiunile au început să dispară. Iniţial, ni se promitea venituri ca în Occident. Apoi ni s-au promis specialişti care să le aducă. Văzând că nu se întâmplă, s-a dat vina pe hoţi şi pe corupţie, deci ni s-a promis că vom trăi bine dacă stârpim mafia. Când nici asta n-a mai ţinut, am trecut la securişti şi ofiţeri acoperiţi.

În fine, ca o ultimă stoarcere a capitalului electoral, s-a trecut la zona sensibilă a religiei. Ni se promite că ora de religie va fi înlocuită sau păstrată sau că prostituţia şi parteneriatele gay se legalizează sau nu. S-a ajuns până a ni se spune că ne vom putea păstra liniştiţi credinţa religioasă, fără să ne acuze cineva şi că Biserica şi Armata vor rămâne parteneri de dialog ai Statului. Ca şi cum n-ar fi ceva normal, de la sine înţeles. Statul din cine-şi închipuie că e făcut poporul român? Şi cui slujeşte acest Stat? Nu cetăţenilor săi, mulţi dintre ei credincioşi?! Dar ca să nu pară că până şi lui Dumnezeu au ajuns să-i promită vorbe, s-au ţinut de cuvânt: I-au dat bani din fondul de rezervă. L-or fi convins să-i voteze?! Om vedea. . .

3. Votăm sloganuri de campanie. Când imaginaţia promisiunilor a fost epuizată, s-a trecut la un alt nivel: sloganul. El este o modalitate oarecum civilizată de a spune ceva când n-ai nimic concret de spus. Un fel de vorbire forţată, o evaziune a promisiunii prin asumarea a ceva general valabil, simpatic şi lipicios pentru alegător. De obicei, prinde la cei cultivaţi, dar defazaţi de realităţile politice, care visează o lume ideală. Iar producţia de sloganuri este proporţională cu numărul de candidaţi. Unii folosesc chiar mai multe, pentru o acoperire maximă.

4. Votăm un beneficiu imediat. Cum însă nu toţi sunt civilizaţi, cultivaţi şi visători, se aplică alternative pentru determinarea votului. Aici intră în acţiune micul, berea, găleata, pelerina, şapca, pixul, tricoul etc. Chiar şi celebrele certificate de acţionar de la fostele proprietăţi comuniste (celebrele cupoane) s-au dovedit a fi praf în ochi, dividendele fiind apă de ploaie. Cum s-ar zice, capitalism prefăcut.

5. Votăm interese de partid. Desigur, „băieţii orientaţi” au ştiut de la început că nu votul, ci „norocul” aduc „potul“. Adică norocul de a fi afiliat partidului care ajunge la putere. Sau măcar abilitatea de a negocia cu el în mod reciproc avantajos. Aşa că ei votează mai mereu „cu cine trebuie” sau „cu cine câştigă”. Restul rămân cu...„ghinionul”.

6. Votăm răul cel mai mic. Este un vot specific societăţilor alienate, în care politica a devenit un cancer invaziv, cu metastaze în întreaga societate. Se votează cu frica de a nu păţi mai multe şi mai rele ca până acum. Aici avem un paradox al votului inutil (care nu aduce nimic bun), dar eficient (amână un dezastru). Este o viciere maximă a democraţiei. Dincolo de asta începe cercul vicios al dictaturii mascate, al prăbuşirii societăţii spre structuri sclavagiste.

Vă place sau nu, concluzia mea e una singură: nu prea ştim cu cine (să) votăm. Aceşti cetăţeni ce-şi spun candidaţi nu sunt deloc rezultatul voinţei populare de a-i vedea pe buletinul de vot. Unii se feresc de un dialog real cu membrii societăţii, aşa cum s-a întâmplat cu bloggerii Adevărul. Probabil pentru a nu fi cunoscuţi cum sunt în realitate. De pildă, mulţi mi-au spus că au fost dezamăgiţi de comportamentul doamnei Monica Macovei la întrebările subsemnatului la o emisiune Adevărul Live şi că şi-au cam schimbat optica de vot.

Alege preşedintele! Monica Macovei, candidat independent, faţă în faţă cu bloggerii Adevărul

Fiind departe şi străini de noi, ne-au furat votul înainte ca noi să-l dăm.

Până şi Dumnezeu a tăcut în faţa lui Pilat.

Alegerea ne aparţine.