Abuzul în serviciu. Sunt două opţiuni mari şi late. Pe care ar alege-o domnul Traian Băsescu?

Dezbaterea pe care o port de câteva zile cu domnul Traian Băsescu asupra definirii abuzului în serviciu în Codul Penal a căpătat inevitabile accente polemice dintr-un motiv cât se poate de obiectiv: fiecare dintre noi ne-am aşezat de cealaltă parte a ghişeului. Domnia sa se plasează de partea funcţionarului, eu mă uit la chestiune dinspre partea victimei. Şi de aici, evident, discuţii...

Altminteri, sunt lucruri în care sunt de acord cu domnia sa, altele în care nu sunt de acord şi, în sfârşit, unele în care pur şi simplu nu ştiu cine are dreptate.

Spre exemplu, sunt de acord cu dl. Băsescu că definirea abuzului în serviciu putea avea o soartă mai bună. Fapta funcţionarului care produce cuiva o pagubă prin aceea că „nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos” poate ridica, pentru unii, probleme de interpetare, în sensul că sintagma „în mod defectuos” ar fi prea vagă şi impredictibilă.

Bănuiala mea (bazată totuşi pe discuţii cu unii dintre cei care au contribuit la realizarea noilor Coduri) este că autorii Codului Penal au vrut să acopere, prin această sintagmă, şi situaţiile în care respectivul funcţionar nu încalcă legea, dar încalcă norme de rang inferior, precum hotărâri de guvern, ordine, regulamente, fişa postului etc. Din acest motiv, poate că înlocuirea sintagmei „în mod defectuos” cu una de genul „prin încălcarea legii ori a altor reglementări aplicabile” ar satisface exigenţele de claritate legitim ridicate de domnul Băsescu. Nu ştiu însă dacă doar această înlocuire ar satisface celelalte exigenţe ale fostului preşedinte.  

Nu pot fi de acord cu dl. Băsescu atunci când sugerează (şi sper să nu fi înţeles eu greşit) că definirea infracţiunii de abuz în serviciu ar trebui să conţină, cumulat, toate cele trei condiţii pe care le enumeră Convenţia Naţiunilor Unite Împotriva Corupţiei (Convenţia de la Merida): să fie dovedite intenţia făptuitorului, încălcarea legii şi folosul necuvenit. O asemenea soluţie ar lăsa nerezolvate penal situaţiile în care sunt dovedite doar primele două dintre condiţii – lucru pe care îl găsesc inacceptabil din perspectiva victimei.

Legislaţia românească are meritul că, spre deosebire de Convenţia de la Merida, pune în discuţie şi un al patrulea criteriu: prejudiciul, paguba pe care funcţionarul o produce prin conduita sa. Domnul Băsescu pare să prefere ca această chestiune (şi sper, iarăşi, să nu mă înşel) să fie lăsată pe seama instanţelor civile – şi acesta e un lucru asupra căruia nu ştiu cine are dreptate. Probabil că e o decizie strict la latitudinea legiuitorului dacă include chestiunea pagubei în zona penală să o trimite pe seama instanţelor civile. Dar dacă aş fi victimă, n-aş fi tocmai fericit cu soluţia civilă: durează mai mult, costă mai mult şi nu văd de ce aş plăti cu timp şi bani pentru a repara abuzul la care m-a supus altul.

Rămân la convingerea că, sub rezerva eventualei imprecizii a sintagmei „în mod defectuos”, legea românească tratează mai nuanţat şi mai gradual - dar în acelaşi timp mai aspru decât o cere Convenţia - problema tuturor formelor pe care abuzul în serviciu le poate îmbrăca. Şi asta tocmai pentru că le-a reglementat în articole distincte, ba chiar în legi distincte. Le prezint în ordinea crescătoare a gravităţii:

* Neglijenţă în serviciu (art. 298 Cod Penal). Avem încălcarea legii, avem prejudiciu. Nu avem intenţie, nu avem folos necuvenit. Închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amendă.

* Abuz în serviciu (art. 297 Cod Penal). Avem încălcarea legii, avem prejudiciu, avem intenţie (căci altminteri ar fi neglijenţă în serviciu). Nu avem folos necuvenit. Închisoare de la 2 la 7 ani.

* Abuz în serviciu în formă agravantă (art. 13.2 din Legea anticorupţie 78/200). Avem încălcarea legii, avem prejudiciu, avem intenţie, avem folos necuvenit. Închisoare de la 2 la 7 ani plus o treime din pedeapsă.

Din acest ansamblu de reglementări rezultă că România respectă integral criteriile Convenţiei de la Merida (abordează cele trei condiţii şi o adaugă pe a patra), dar nu respectă prezumtiva cerinţă a domnului Băsescu: ca cele trei condiţii – intenţie, încălcarea legii şi folos necuvenit – să fie reglementate în acelaşi articol, astfel încât nedovedirea unuia dintre ele să ducă la absolvirea de vină a funcţionarului care comite fapta.

Aici merită o observaţie aparte şi maniera de atac a domnului Băsescu. Domnia sa reproşează altuia, adică mie, o „infracţiune” la legile polemicii pe care domnia sa însuşi o comite: falsa atribuire a unei afirmaţii.

Eu am zis aşa: „E neîndoielnic, aşa cum pare a spune şi domnul Băsescu, că legislaţia românească reglementează mai aspru abuzul în serviciu decât o recomandă Convenţia de la Merida”.

Domnul Băsescu a înţeles altceva şi zice: „Nu, domnule Avram, aici îmi puneţi în seamă un lucru pe care nu l-am afirmat niciodată. Eu nu susţin pedepse mai blînde. (...) Domnule Avram, foarte mulţi anonimi (...), atunci cînd vor să fie băgaţi în seamă, inventează afirmaţii pe care eu nu le-am făcut, după care îmi dau doct răspunsuri. V-aş rămîne dator dacă aţi putea cita cu ghilimele o astfel de afirmaţie făcută de mine”.

Sunt atent la nuanţe şi la cuvinte cel puţin pe cât e şi fostul preşedinte. Îl rog pe dl. Băsescu să citeze, cu ghilimele dacă se poate, unde am vorbit eu de pedepse. Am zis, şi zic şi acum, aşa cum pare a zice şi dl. Băsescu în toată demonstraţia sa: legea românească reglementează (şi nicidecum pedepseşte) mai aspru abuzul în serviciu decât prevede Convenţia de la Merida, prin faptul că permite instrumentarea mai uşoară a faptei de abuz, câtă vreme nu cere îndeplinirea cumulată a celor trei criterii enumerate în tratatul internaţional: intenţia, încălcarea legii, folos necuvenit.

Domnul Băsescu ne oferă apoi un veritabil festival de interpretare atunci când analizează relaţia dintre legislaţia românească şi Convenţia de la Merida. Iată una dintre interpretări: ”Convenţia Naţiunilor Unite Împotriva Corupţiei este o convenţie privitoare la drepturile omului (fiind o normă de restrângere a libertăţii individuale, ca orice normă penală), astfel că ea este prioritară, fiind mai favorabilă protecţiei dreptului decât textul din Codul penal”.

Nu ştiu de unde a scos dl. Băsescu asta. Dacă era vorba de o convenţie privind drepturile omului, în mod cert exact asta şi-ar fi propus încă în titlu. Or cîtă vreme ea se numeşte „împotriva corupţiei”, par destul de clare şi sensul, şi destinatarul acţiunii sale: omul corupt. Ea poate fi privită ca un document privind drepturile omului doar în măsura în care se referă la celălalt om, la cel aflat de cealaltă parte a ghişeului: victima actelor de corupţie sau de abuz.

Mi se pare uimitor faptul că ori de câte ori vorbesc, în aceeaşi propoziţie, despre corupţie şi drepturile omului, politicienii se referă întotdeauna la drepturile făptuitorului, dar niciodată la drepturile victimei. Strict în cazul Băsescu, mai important mi se pare faptul că atunci când se afla în funcţia de preşedinte şi putea influenţa lucrurile, s-a plasat mai degrabă de partea victimei - iar acest merit nu i-l poate lua nimeni.

Apogeul îl atinge fostul preşedinte atunci când interpretează articolul 65 din Convenţie, care sună aşa: ”Fiecare stat parte poate lua măsurile necesare mai stricte sau mai severe decât cele prevăzute prin prezenta convenţie în scopul de a preveni şi de a combate corupţia”.

Iată interpretarea pe care ne-o oferă Traian Băsescu: ”Pentru buna dumneavoastră înţelegere, art. 65 din Convenţie, prin formularea „mai stricte sau mai severe”, se referă la o mai strictă definire, pentru a face, eventual, şi mai precisă definiţia faptelor de corupţie”.

Nu ţin neaparat să mă contrazic cu dl. Băsescu, drept pentru care las la libera apreciere a fiecăruia să înţeleagă ce vrea să spună articolul 65: că statele pot lua măsuri mai severe pentru a combate corupţia sau că statele trebuie să definească mai strict actele de corupţie. Eu votez, oricum, pentru prima variantă.

Şi acum, câteva răspunsuri mai telegrafice la alte observaţii ale d-lui Băsescu.

* Pornind de la un exemplu pe care l-am dat, dl. Băsescu vede rezolvată problema funcţionarului care comite un abuz fără să primească vreun folos necuvenit prin aceea că el va fi sancţionat de superiorii săi, mergând până la concediere, urmând a fi înlocuit cu un funcţionar mai corect. Şi mă gândeam la Nicuşor Constantinescu şi la cine l-ar fi putut concedia şi înlocui pe el după numeroasele abuzuri pe care, se pare, le-a comis. Prin urmare, sunt funcţii faţă de care doar procurorii pot interveni ca să curme abuzul.

* Îmi adresează dl. Băsescu următoarea întrebare: ”Dacă îmi permiteţi şi mie o întrebare: până când am vorbit eu public despre această Convenţie, aţi ştiut că există?”. Răspund: nu ştiu când a vorbit dl. Băsescu pentru prima dată despre Convenţia de la Merida, dar eu am scris despre ea acum două luni, pe 23 martie, în contextul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Alina Bica, fosta şefă a DIICOT, privind exact definirea abuzului în serviciu. Curtea Constituţională se va pronunţa pe 24 mai, adică marţi – dacă nu se amână pronunţarea şi de data asta.

* În finalul analizei sale, dl. Băsescu prezintă largi extrase dintr-un raport al Comisiei de la Veneţia, din 11 martie 2013, privind relaţia dintre responsabilitatea ministerială politică şi cea penală. Recunosc prioritatea d-lui Băsescu în prezentarea acestui document. L-am citit apoi integral şi e foarte interesant. Consider valabile afirmaţiile privind nevoia de claritate şi previzibilitate a normelor penale, care să prevină instrumentări politice, dar domeniul de aplicare al documentului se limitează strict la răspunderea ministerială. Or aici vorbim despre Codul Penal, care are o sferă de aplicare mult mai largă decât faptele comise doar de miniştri. În acest context, m-ar interesa bunăoară cum priveşte dl. Băsescu „Memorandumul Rompetrol” încheiat de Guvernul Ponta: ca pe un abuz în serviciu sau ca pe o simplă decizie de oportunitate politică - fie ea şi proastă, dar oricum nesancţionabilă penal - prin care ţara a fost izbăvită de aşteptarea unei datorii de vreo 400 de milioane de dolari? Sau ordonanţa nocturnă prin care acelaşi guvern abroga cvorumul la referendumul de demitere a preşedintelui ce a fost: abuz sau decizie pur politică? Şi încă: domnul Titus Corlăţean ce a făcut când a mutat zeci de secţii de vot din străinătate în zone cu puţini români? Dacă Victor Ponta n-a avut atunci un folos necuvenit, căci a pierdut alegerile, înseamnă că Titus Corlăţean n-ar trebui anchetat deloc, pentru că altminteri am nesocoti Convenţia de la Merida?

* Zice domnul Băsescu, adresându-mi-se, aşa: ”Cu certitudine dvs. nu sunteţi anonim, aţi devenit cunoscut făcîndu-vă de rîs cu povestea alegerilor în două tururi”. S-o fi vrut asta o lovitură sub centură sau face şi asta parte din arsenalul unei polemici politicoase? Oricum ar fi, răspund: Eu zic să aşteptăm şi motivarea Curţii Constituţionale, ca să vedem atunci cine s-a făcut, de fapt, de râs. Şi - de ce nu? - poate aflăm cu acea ocazie şi cine a comis un eventual - dar oricum nepedepsibil - abuz în serviciu (dacă tot e acesta subiectul polemicii noastre).

În rezumat, dacă vrea să conducă această polemică spre un final folositor pentru toţi cei care au urmărit-o, cred că dl. Băsescu ar trebui să-şi precizeze poziţia faţă de următoarele alternative:

* Să fie schimbată din definiţia abuzului în serviciu doar sintagma „în mod defectuos” şi înlocuită cu una mai precisă, iar restul arhitecturii de incriminare să rămână neschimbat;

* Codul Penal să pedepsească abuzul în serviciu doar dacă sunt dovedite, cumulativ, încălcarea legii, intenţia făptuitorului şi folosul necuvenit – rămânând ca prejudiciul să fie eventual rezolvat pe cale civilă.

Eu prefer, indiscutabil, prima variantă. Am impresia că, dacă ar alege-o pe a doua, domnul Băsescu ar avea avantajul că de data asta, spre deosebire de toţi cei 10 ani cât a fost preşedinte, şi-ar găsi numeroşi aliaţi în Parlament. ALDE Tăriceanu şi Ponta abia aşteaptă.