Agonia statului de drept

Cred unii că tribulaţiile regimului Dragnea sunt cea mai grea ameninţare plutind asupra democraţiei româneşti. Are dreptate cine crede asta. Dar nu doar din pricina liderului PSD. Ci mai ales din cauza CCR.

Că Liviu Dragnea, şeful debusolatului PCR numit PSD a acumulat în şase luni fapte de arme politice de care nici Parisul n-a auzit într-o istorie milenară e una. Cu totul alta e influenţa sa în continuare nefastă asupra mecanismelor vitale de control, de checks and balances, de care are nevoie ca de aer statul de drept. Mai ales când este slab. 

Să admitem, oricum, candid, că nu e de colo performanţa celui căruia i se mai spune şi "Daddy". Să propui după scandalurile ultimilor 5 ani un PSD-ist plagiator ca premier! Iar anterior să n-apuci să ajungi bine la putere şi să şi electrocutezi instantaneu justiţia, printr-o ordonanţă cu ghinion ca cifra 13 şi pisica neagră, scoţând în consecinţă şase sute de mii de oameni în stradă, iată alt record absolut. Ca apoi, colac peste pupăză, executivul tău să pună moneda naţională pe butuci şi în final să-ţi demolezi propriul premier şi să-ţi dărâmi propriul guvern PSD-ist, înfuriind, en passant, şi baza partidului cu un troc oneros! Greu deci să egalezi impactul negativ al unui Liviu Dragnea. Dar, fiţi pe pace. Se poate.

A cenzura astfel de opinii, un act admisibil, poate, doar dacă înaltul for s-ar considera infailibil ca Papa de la Roma, înmulţeşte şi amplifică dubiile oricum serioase şi numeroase.

Căci, dacă mai era posibil, toate acestea nu par decât un mizilic pe lângă pumnul pus în gura judecătorilor cu opinie concurentă, separată sau dizidentă de la Curtea Constituţională. Cărora ex-demnitarul PSDist Valer Dorneanu, un constituţionalist care şi-a dovedit în varii instanţe apropierea de mentalitatea partidului condus de Dragnea, le-a impus „noi reguli”.

Normele cu pricina echivalează clar cu o cenzură. Care la acest nivel are un efect atomic. Fiindcă nimic nu este mai important pentru cetăţeanul informat dând viaţă democraţiei şi pentru clarificarea unor sentinţe cu impact major asupra statului şi naţiunii, cum sunt chestiunile constituţionale, decât să se ia la cunoştinţă toate opiniile stând la baza judecării lor, inclusiv şi nu în ultimul rând cele dizidente, separate sau concurente. Căci, potrivit preşedintelui CCR, „opinia concurentă nu se poate transforma într-o critică la adresa deciziei Curţii Constituţionale”.  

Or, a cenzura astfel de opinii, un act admisibil, poate, doar dacă înaltul for s-ar considera infailibil ca Papa de la Roma, înmulţeşte şi amplifică dubiile oricum serioase şi numeroase apăsând pe renumele acestei Curţi cu puteri extraordinare în sistemul românesc. În mod vădit, CCR ar trebui să fie o ultimă redută inexpugnabilă, a statului de drept, când puterile, de pildă cea executivă sau cea legislativă, derapează. Ceea ce, în România, după cum s-a văzut, se produce în mod grav şi se întâmplă frecvent.

Or, Curtea, care a dat în ultima vreme o serie întreagă de sentinţe discutabile, interpretate nu întâmplător ca favorizând clar regimul Dragnea şi oligarhia penalilor şi clienţilor ei populând parlamentul, dă tot mai mult o impresie fatală. Sugerează că nu e o redută de necucerit, ci dimpotrivă, un oraş deschis şi un nisip mişcător, nu un temei ferm, ci un defect de construcţie, nu o stâncă tare, ci o gaură cât casa în fortificaţiile constituind zidul de apărare a statului de drept românesc. Ceea ce amplifică neîncrederea în acest stat, dând apă la moară partizanilor unei dictaturi,ori regim totalitar.

Atâta vreme cât la cârma CCR se va menţine Valer Dorneanu, neîncrederea în judecăţile Curţii şi, prin impactul ei, în capacitatea de protecţie a statului de drept şi a democraţiei, se vor perpetua şi agrava.

Iată de ce pot înţelege revendicările celor care cer retragerea din CCR a tuturor foştilor slujitori ai PCR şi ai regimului totalitar comunisto-ceauşist. Ca şi solicitările de intervenţie adresate Comisiei de la Veneţia. Căci neîncrederea sapă la temelia statului de drept, transformându-l într-o utopie cu atât mai înşelătoare, cu cât democraţia românească e, oricum, defectă, şi ar fi avut nevoie de proptele mai multe şi mai solide decât alte sisteme de „checks and balances”.     

Mai există şi semne de speranţă? Mai sunt unele, fie şi firave. Iată de pildă o nădejde consistentă, pe nume Camelia Bogdan, judecătoarea care a avut temeritatea de a-l osândi pe Dan Voiculescu la zece ani de închisoare în dosarul ICA.

Ulterioara excludere, abuzivă în ochii mei, a judecătoarei din magistratură s-a văzut indirect invalidată de o sentinţă salutară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Care, ca instanţă supremă, a decis într-un caz semănând ca două picături de apă cu al eminentei Camelia Bogdan că alt magistrat predând cursuri şi declarat, ca atare, incompatibil, nu a încălcat legea.

Se pune întrebarea, de ce oare CSM n-a înţeles din capul locului acest lucru? Se află oare sub aceeaşi influenţă nefastă ca şi o parte din CCR? Nu ştiu. Dar mi se pare cert că, atâta vreme cât la cârma CCR se va menţine Valer Dorneanu, neîncrederea în judecăţile Curţii şi, prin impactul ei, în capacitatea de protecţie a statului de drept şi a democraţiei, se vor perpetua şi agrava.

Petre Iancu - Deutsche Welle