Alina Mungiu-Pippidi: Al cui e pământul patriei? Dar analfabeţii?
Somat din diverse locuri, premierul Cioloş anunţă că vrea să modifice legislaţia privind vînzarea terenurilor agricole, pentru a îngreuna şi mai mult înstrăinarea acestora către ”străini”. De asemenea, a fost adoptată o lege conform căreia supermarketurile ar trebui să vândă obligatoriu jumătate din produse alimentare româneşti.
Cei care se agită să promoveze asemenea proiecte, ca şi Parlamentul sau Guvernul care se dovedesc incapabile să le ţină piept, or vrea să facă bine. Nu aş vrea să pun totul pe seama electoralismului ieftin, deşi evident e explicaţia cea mai la îndemână. Prefer, din limitata mea perspectivă de profesor de politici publice, să desluşesc ce probleme încearcă românii să rezolve cu prin revenirea la ”Nu ne vindem ţara” şi să arăt de ce nu vor face decât să adauge alte probleme, fără a le rezolva pe primele.
Să începem cu proprietatea rurală. Este adevărat că având noi cele mai vaste suprafeţe agricole nelucrate din Europa pe la anul 2000, când cercetam cu studenţii mei pentru a scrie Secera şi buldozerul, ca şi enorme suprafeţe de pădure restituite şi deci introduse în proprietate privată, o irezistibilă piaţă a terenurilor agricole a apărut în UE; unde există fermieri cu experienţă în folosirea fondurilor europene şi care nu se pot dezvolta la ei în ţară, unde preţul terenurilor este enorm. Ca atare, printr-un simplu mecanism de piaţă, pârloaga noastră a atras ca un magnet fermieri şi investitori din toată Europa. Că mecanismul a fost unul de piaţă se vede din faptul că aceia care au venit să cumpere şi să lucreze terenurile (pârloaga a scăzut constant) nu au fost ruşii care au vrut să pună gheara pe Moldova bucată cu bucată (costă nimica toată chiar şi azi), ci europenii care au scontat că România intră în UE şi va beneficia de Piaţa Comună agricolă cu subvenţiile ei, adică nemţii, italienii, finlandezii (păduri), luxemburghezii, belgienii şi englezii. Prinţul Charles a achiziţionat astfel sate întregi în Transilvania şi s-a pus pe renovat biserici săseşti. Italienii au făcut ca Banatul să recapete, din avion, aspectul mozaicat de covor pe care îţi vine să te întinzi pe care îl au terenurile din Elveţia sau Germania văzute din avion, adică aerul îngrijit, planificat la detaliu de culturi diversificate, după care poţi vedea unde este ştiinţă şi investiţie umană în pământ, pe baza unei proprietăţi raţionale, şi unde este pustiirea dată fie de neglijenţă, fie de proprietatea colectivă a poporului. Şi azi, îmi povestea un pilot german, vezi din avion, fără să ai trasate graniţe, când treci din Germania de Vest în cea de Est, pentru că nici douăzeci şi cinci de ani de plantat păduri şi privatizat cooperative după unificare nu au reuşit să refacă pământul, temeinic distrus de comunişti în RDG. Şi îl cred, că în cei şase ani în care am fost la agricultură în Dobrogea ca student la medicină mă întrebam adesea ce se va alege pe viitor de ariile vaste şi pustii în care umblam ore întregi fără a întâlni decât armata şi deţinuţii scoşi din închisori pentru munca obligatorie. Nu am văzut în şase ani, totalizând vreo trei luni de strâns recolta, niciun ţăran în Dobrogea.
Nelucrarea terenurilor noastre agricole e sigur o mare problemă, cu cauze diverse, de exemplu conflictele de proprietate (vă reamintesc că eu scriam despre bătăliile pentru pământ din Nucşoara, unde terenurile deţinuţilor politici fuseseră împărţite celorlalţi săteni, care nu voiau să le dea înapoi, sau Scorniceşti, unde cei care îşi cumpăraseră apartament la bloc se treziseră că pământul de sub ei e restituit altora), dar şi monopsonul care a deprimat producţia de grâu ani de zile, şi lipsa de pricepere şi capital a noilor fermieri etc. Lipsa de productivitate pe pământul lucrat, o alta. Vânzarea către străini şi emigrarea forţei de muncă din ruralul românesc, excedentară încă de la finele secolului 19, şi un motiv esenţial pentru care productivitatea a rămas scăzută (trebuia să dăm de lucru la ţărani), au fost consecinţe, şi parţial soluţii, la aceste probleme.
În niciun caz, contrar a ce spune un raport concesionat unui institut obscur de către Parlamentul European (pentru cine nu ştie, fiecare parlamentar poate concesiona studii, şi cum sunt peste şase sute vă daţi seama că oricine poate găsi ceva de ideologia sa ca să aducă argumente), vânzarea terenurilor către străini nu este cauza pentru care un milion de imigranţi români au plecat din zona rurală şi s-au dus să lucreze în Italia sau Spania. Nu avem cazuri de români concediaţi din agricultură de patroni italieni care ajung să lucreze la vii în Piemont, avem doar oameni care compară costul unei zile de lucrat la vie la Cotnari faţă de Piemont şi care trag concluziile. Piaţa comună europeană a făcut ca fermierul belgian să găsească teren ieftin în România, deci să îl cumpere, iar muncitorul român din agricultură, care acasă nici nu prea muncea, preţul muncii agricole fiind atât de deprimat încât greu găseai muncitori agricoli, să se ducă la căpşuni în Occident. Cine pretinde că e o problemă proprietatea europeană în agricultura din România pentru că nu se creează locuri de muncă greşeşte.Modernizarea agriculturii, cu creşterea de productivitate care e un avantaj, nu un dezavantaj, duce peste tot la scăderea locurilor de muncă în agricultură. În Danemarca, prima ţară din Europa care şi-a modernizat agricultura în secolul XIX când noi nu am reuşit, avem o înjumătăţire a populaţiei angajate în agricultură în ultimii zece ani, ajungându-se la doar 2.4 la sută din totalul forţei de muncă. Iar noi nu vrem mai multe locuri de muncă în agricultură, fiind lideri europeni în ceea ce priveşte ponderea populaţiei ocupate în agricultură în total, cu 13% din total, un indicator al modernizării noastre neîncheiate. La o populaţie ocupată de 10 milioane de oameni în România, 1,3 milioane sunt implicaţi în agricultură, în scădere cu aproximativ 50% faţă de anul 2005, când populaţia ocupată în agricultura românească era de 2,5 milioane de persoane. Or, cum se încheia şi cartea mea, planurile noastre de dezvoltare pentru viitorul ţăranilor nu pot avea ca principală opţiune ca ei să rămână ţărani. Ei trebuie ajutaţi să evolueze la o viaţă mai bună.
Problema României nu este faptul că ne cumpără terenurile agricole firme sau fermieri europeni, care aduc o agricultură mai modernă, cu mai mult respect faţă de mediu, la standarde europene şi finalmente plătesc impozit pe profit şi desăvârşesc europenizarea României.
Ce ar trebui să ne îngrijoreze este faptul că aceia care au plecat, care oricum figurau mai mult nominal în agricultură, contribuţia lor şi a întregului sector fiind extrem de slabă la produsul naţional brut, prin contrast cu Danemarca, nu au trecut în alte sectoare economice, dat fiind că acestea nu au creat suficiente slujbe, ci au emigrat. Mai bine că au emigrat decât să fi stat aici, dar, din nou şi de peste 150 de ani, problema României este că nu dezvoltă slujbe în industrie şi servicii suficiente, de asta am fost şi am rămas o ţară nedezvoltată, la care marele salt încă nu s-a produs. Asta e problema noastră, pe care au încercat să o rezolve înaintaşii fără succes, şi nu faptul că ne cumpără terenurile agricole firme sau fermieri europeni, care aduc o agricultură mai modernă, cu mai mult respect faţă de mediu, la standarde europene şi finalmente plătesc impozit pe profit şi desăvârşesc europenizarea României.
Limitarea lor ar fi imposibilă – orice lege ar fi atacată la Curtea Europeană de Justiţie, după părerea mea, cu şanse minime pentru statul român, dat fiind că tratatele europene nu permit limitarea vreunei libertăţi economice la vreun cetăţean european. Ţările astea care cumpără teren la noi, Germania, Franţa, Anglia, Portugalia, Olanda, Belgia, Luxemburgul, nu au nici o restricţie privind propriile lor terenuri, nici măcar pentru neeuropeni. Celebrele vii din Bordeaux au fost de mult vândute în bună parte la japonezi, nu găseşti case de cumpărat la Londra sau Berlin de răul ruşilor care investesc, iar parveniţii români, unii urmăriţi de DNA, au cumpărat case pe Coasta de Azur şi lacurile italiene, ce să mai spunem de Londra sau Paris, într-o veselie. Singurele restricţii care există în Europa sunt în Italia sau Spania, la terenuri de graniţă. Spaniolilor le era frică să nu cumpere englezii în jurul enclavei Gibraltar şi grecilor să nu le cumpere turcii insulele. Nu avem şi noi decât să ne îngrijim să nu cumpere ruşii Prutul – că nu mă îndoiesc că unii din noi l-am vinde – sau Delta. Între timp, ai noştri băieţi ca brazii, Hrebenciuc în Moldova şi Verestoy în Ardeal, au fost cei care au pus mâna prin restituiri pe enorme terenuri, mafia a fost locală, nu străină, tot ei sunt la originea tăierilor iraţionale, că numai cine a căpătat ceva de furat şi e sigur că va fura şi mâine taie sau cultivă iraţional. Sigur, să ne apărăm pădurile, dar nu le apărăm interzicând finlandezilor să le cumpere, ci doar întărind şi făcând respectate standardele de tăiere şi recultivare… Principalul duşman în materie de păduri atâţia ani a fost Romsilva, regia naţională, unde pădurarii aveau în scripte ace de cravată din diamant, nu altcineva…
Problemele noastre sunt altele… Dacă vreţi altceva decât voturi, uitaţi-vă că ruralul românesc nu are azi, în 2016, condiţiile pe care le avea întrunite ruralul danez la 1850 pentru a moderniza agricultura şi ţara. Danezii nu au dat pământul pe gratis în reforme agrare, ci l-au vândut ţăranilor, raţionalizând proprietatea agricolă. Din 1788, o bancă publică agrară a fost fondată ca să ajute cu dobânde mici pe ţărani să devină proprietari (Argetoianu a încercat asta de abia după primul război mondial), pe la 1820 jumătate din terenuri aveau deja ca proprietari pe cei care le lucrau (noi am avut nevoie de răscoala de la 1907 şi primul război mondial), în 1814 educaţia primară a devenit obligatorie şi a avut întotdeauna, prin grija statului, o componentă agricolă la ţară, iar producţia era deja orientată majoritar spre export, ducând la stimularea dezvoltării productivitivităţii, la anul 1880. În 1868 un sistem de training a fost pus la punct pentru tinerii fermieri (noi risipim fondurile POSDRU şi azi, tocmai dăm înapoi jumătate de miliard). La finele secolului XIX, danezii cucereau temeinic pieţele agricole din Germania şi Anglia, cu o productivitate care a rămas de atunci în top, cu o producţie adaptată la dimensiunea proprietăţilor, în vreme ce România îşi pierdea pieţele de cereale produse extensiv deîndată ce întâlnea prima concurenţă globală… Şi aşa am ajuns azi să concepem legi ca asta cu cinzeci la sută, care nu va stimula în nici un fel productivitatea, nici producţia, e o tipică lege de eşec guvernamental care va genera mai rele eşecuri ale pieţei. Dar nu-i nimic, ne consolăm cu ideea că orice firmă europeană înregistrată în România, de exemplu Danone, lideri şi la export, sunt o firmă românească şi o să ne umple rafturile (o făceau deja, cine e competitiv oricum exportă). În rest, lipsa de asociere agricolă pe care danezii au rezolvat-o din secolul XIX cu un sector puternic asociat şi sindicalizat e la noi azi încă problema numărul 1 pentru care producătorii nu ajung în supermarketuri, iar abandonul şcolar e la o cincime din total, de trei ori mai mare în rural ca în urban (deci la peste 30 la sută), ducând la cereri disperate ale societăţii ca statul să creeze acces egal la educaţie. Cum credeţi că am ajuns la doar 47 la sută din populaţia şcolară care are bacalaureatul? Ce probleme credeţi că rezolvă copiii din zona rurală la examen, tot rolul cratimei şi romanul urban interbelic, pariez, adică ceva super-adaptat la nevoile lor? Principalul factor de eşec la testul PISA, cum spuneam pe vremea când Funeriu şi echipa dădeau vina pe profesori, e rezidenţa rurală. Mergem în sens invers, spre secolul optsprezece danez, nu douăzeci şi unu european.
Iată ce ar trebui liderii noştri, dacă nu ar fi populişti, să spună oamenilor, sau să pună în marele proiect de ţară, şi iată aici probleme de rezolvat pentru programe de partide pentru o generaţie, dacă nu e să vă pierdeţi vremea luptându-vă cu legile pieţei, în timp ce societatea românească regresează în lumea a treia, de unde nu decretele pot să o scoată…
***
Surse
http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2015/540369/IPOL_STU(2015)540369_EN.pdf
Puteţi comenta acest articol pe România Curată
Se încarcă comentariile...
