Alina Mungiu-Pippidi: De ce trebuie Cioloş să îşi caute slujbă
Guvernul de tehnocraţi într-o ţară unde partidele au alunecat pe panta populismului şi corupţiei este o idee bună, iar Dacian Cioloş e cel mai bun om care îl putea conduce. Guvernul de tehnocraţi trebuia făcut încă din ianuarie trecut, când PSD se delegitimase prin felul în care organizase alegerile, Klaus Iohannis era la şaptezeci la sută încredere şi majoritatea românilor credeau că ţara merge într-o direcţie bună.
Ţara asta voia – la preşedinte nou, oameni noi. În loc de această cale curajoasă, care s-ar fi putut negocia cu partidele sub presiunea unei străzi entuziaste (azi strada e furioasă, o mare diferenţă), s-a preferat blatul cu partidele pe tema alegerilor la primari şi încercarea de a forma o nouă majoritate cu cost minim pentru a aduce un guvern liberal. A fost un an pierdut de Klaus Iohannis, parţial câştigat de PSD şi net pierdut de liberali, care au convins noua societate civilă – tânără şi foarte tânără – că viitorul nu poate veni decât prin formaţiuni politice radical noi. Ca atare, noul guvern vine în ultima clipă, pe un fond de scepticism deja instalat în locul energiei pozitive de acum un an şi pe o situaţie externă în care nu mai avem avantajele din ianuarie trecut – atâtea câte erau ele -, parte şi din vina noastră.
Ce a fost a fost, nu se mai poate recupera, atâta costă leadership-ul, sau mai degrabă lipsa lui. Întrebarea azi e ce poate face acest guvern în 2016, sprijinit condiţionat de toate partidele din Parlament. Chiar cu un program de guvernare aşa de încropit, că nu a mai fost timp de editare, ce să mai spun de corectură, Cioloş ştie în fond ce are de făcut şi după părerea mea e capabil să facă. A stat cinci ani în executivul european. De asta încă din ianuarie trecut i-am avansat numele, public, pentru că dintotdeauna mi-am dorit să vină cineva la guvernare care să fi fost deja într-un guvern modern, cum e Comisia Europeană. Acel cineva nu poate decât să înceapă să reorganizeze din temelii felul arhaic, neprofesionist şi corupt în care funcţionează guvernul României – numai dacă schimbi felul în care se pregătesc şi desfăşoară şedinţele de guvern e un salt astronomic. Şi eu cred că va încerca. Din păcate însă, unele din constrângerile care s-au văzut la formarea guvernului trebuie să dispară pentru ca întregul exerciţiu să aibă vreun potenţial. Ca să dispară, ele trebuie să devină transparente iar prim-ministrul să fie mai puternic. Despre asta e vorba în acest articol. Ca şi despre potenţialul indiscutabil pozitiv al guvernului, mai ales al eurocraţilor aduşi de la Bruxelles – restul sunt acolo ca să nu se schimbe mare lucru, dar dacă opresc parandărătul prin simplul fapt că nu sunt oameni politici tot e bine.
Problema numărul unu este că au existat actori ascunşi foarte puternici care s-au amestecat în formarea guvernului. Instituţiile de forţă şi-au pus miniştri în zonele strategice, deci au direct şi pe faţă preferaţii lor, chiar dacă nu or fi ofiţeri acoperiţi – tocmai au dat cu subsemnatul că nu sunt. Să zicem că e în regulă, oricum politica noastră externă era de câţiva ani buni anexa serviciilor, ba chiar a ajuns teren de rivalitate între servicii. De fapt nu prea e, că aşa cum am scris repetat şi eu, şi Andra Martinescu de la Cambridge, politica noastră externă suferă din cauza aceastei abordări, dar nu o să o dregem acum, în climatul extern actual şi într-o dezbatere publică internă în care Cumpănaşu ne informează că el a prezis înaintea papei că începe al treilea război mondial şi că haidem la el odată, iar Moise Guran prezice că marile puteri vor veni cu o conferinţă de pace să împartă Siria. În fond nu e de mirare că la criza refugiaţilor românii au reacţionat aşa de meschin şi de parohial – sunt ani de zile de când măcar pretenţia că s-ar oferi cuiva o spoială de educaţie în acest domeniu a dispărut. Îmi e clar însă că nu primul ministru va fi şeful acestor oameni şi asta e o problemă democratică, civilii nu par să mai controleze militarii la noi, ceea ce e unic în ţările NATO.
Siguranţa ca siguranţa, măcar să zicem că vor controlul ca să îşi poată face treaba, dar măcar alte două grupuri de lobbyişti s-au împins în guvernul Cioloş. Nu e normal ca primul ministru nici să nu ştie că propunerea lui la Ministerul Justiţiei nu are treabă cu dreptul şi să nu o poată retrage decât prin scandal public, chiar dacă vrea. Asta arată grave probleme de discernământ şi informare la nivelul administraţiei prezidenţiale – cronice, dat fiind că în ianuarie au numit un consilier cu siguranţa naţională care a fost umflat de DNA după ce servciile îi dăduseră verde, iar în noiembrie nu ştiau ce le-ar fi putut spune orice moderator TV, că d-na Guseth nu are nici dreptul şi nu poate vorbi public – iar pe vremea când îşi utiliza propriul discernământ şi nu se lăsa folosită de alţii s-ar fi ferit să o facă. În realitate, nici nu le păsa, ceea ce e un risc, arată respectul pentru competenţă şi înţelegerea competenţei la cel mai înalt nivel şi dă dreptate mai vechiului nostru avertisment (semnat de 35 de organizaţii între timp) că lucrul cel mai bun pe care îl poate face administraţia prezidenţială pentru promovarea meritocraţiei e să devină ea însăşi o meritocraţie, nu o arbitrarocraţie, cum e acum. În sfârşit, diferite grupuri de lobby au blocat şi ei pe cine se temeau că le va închide uşa şi au plasat câţiva omuleţi, sau câţiva oameni nuli ca să meargă businessul ca şi până acum. Aş vrea să îi previn, începând cu lobbyiştii firmelor de asigurări private de sănătate, care de ani de zile nutresc visul să-şi echilibreze bugetele pe seama contribuţiilor obligatorii pentru sănătate că nu o să le iasă nici acum mai mult decât le-a ieşit cu legea sănătăţii a lui Băsescu. Suntem cu ochii pe voi. Antena 3 pretinde, şi îi cred, că audierea ratată a Cristinei Guseth la comisia juridică, aceea purificată de intraţii în puşcărie de pe vremuri Greblă şi Adam, a fost un top de audienţă, s-au uitat la ea 2,5 milioane de oameni sau aşa ceva numai la ei. Cam aşa va fi şi pe viitor de acum înainte e cam greu să mai ascunzi ceva pe undeva, nivelul de supraveghere publică a acestui guven va fi foarte mare.
Domeniile care necesită reforme elaborate şi decizii curajoase pentru a rezolva probleme de acţiune colectivă – educaţia şi sănătatea – nu vor putea ca atare fi reformate în acest an, măcar să fie bine managerizate.Şi atunci, ce poate face guvernul Cioloş? După părerea mea, doar două lucruri. O reformă a administraţiei, în sens meritocratic, pentru că distrugerea ultimilor ani depăşise orice limită, şi aici nu împărtăşesc scepticismul legat de Vasile Dâncu. Poate nu l-aş lua coautor pe d-nul Dâncu la vreo lucrare ştiinţifică şi nici nu mi-aş comanda vreun exit poll de la el – nu e un om de ştiinţă. Dar, sub guvernul Năstase, Dâncu a fost un ministru mai degrabă bun – mai tinerii mei colegi care au vrut să sară pe el zilele astea nu ştiu asta, şi îmi fac datoria să le-o spun. Dâncu e un politician care înţelege nevoia de meritocraţie şi e cel mai democrat dintre pesedişti, şi asemenea reformă nu se poate face decât dacă toate forţele principale sunt de acord. Miza e mare – miliardul de euro din programul operaţional pentru administraţie. În primăvară un secretar de stat în guvernul Ponta, presat de Comisia Europeană să facă reformele pe care le tot cer eu a fost atât de prost, încât a spus că pronunţarea acestui nume (al meu) poate provoca un incident diplomatic. Vă daţi seama câtă minte de securişti, ei credeau că relaţiile dintre Comisie şi noi sunt diplomatice, suntem în state diferite. Şi se pregăteau să arunce pe apa sâmbetei miliardul pe euro, care e suficient pentru o reformă administrativă serioasă, dacă este regândit în acest sens şi nu pus integral pe consum, cum era plănuit de Ponta şi ai lui, pe linia minimei rezistenţe. Deci cu ochii pe ei, vedeţi aici.
Al doilea lucru esenţial pe care îl poate face guvernul Cioloş priveşte modernizarea organizării noastre financiare, demult amânată, bugetul multianual de o mie de ori promis şi un proces de planificare şi dezvoltare în sfârşit modern, care să reducă arbitrariul cheltuielilor cu dezvoltarea şi să facă previzibil un plan de infrastructură pe termen lung. Din nou, însă, asta necesită cooperare între partea tehnocratică din guvern şi d-nul Dâncu. Înseamnă asta că d-nul Dragnea, alt mare câştigător al anului 2015, trebuie să fie şi el de acord? Şi e asta realist? Aş înclina să spun că nu e cu neputinţă. Revoluţia managementului nostru financiar nu necesită legi noi, doar voinţă administrativă şi capacitate, deci poate fi împinsă de guvern. Nu e mai bine să ştii sigur că faci autostrada Sibiu-Piteşti în următorii trei ani şi termini Transilvania peste patru-cinci ani, decât să pretinzi că le faci pe toate odată şi să nu faci de fapt nimic, să dărâmi iarna ce ai construit vara?
Guvernul Cioloş nu va face nici reformele constituţionale şi electorale pe care le vrea lumea însă, şi aici aud deja dezamăgiri. Două precizări. Unu, nu e nevoie de reforme constituţionale pentru progresul României, singurele vreodată dovedite de economişti că aduc folos nu erau oricum ce ne pregăteam să facem (nu vreau să dezamăgesc pe nimeni, dar 300 de parlamentari sau o singură cameră sunt propuneri simbolice, impactul asupra dezvoltării e zero). Doi, dacă lumea chiar vrea să nu se realeagă primarii scăpaţi pe moment de DNA cu un număr insignifiant de voturi sau să nu păstreze cartelul de partide actual atunci trebuie să îşi prezinte cazul la Preşedinte şi la Parlament, unde nu au fost auziţi suficient, că ăştia nu te aud decât în numere mari. Nici partidele, nici Klaus Iohannis nu au vrut şi nu vor aceste reforme, deci ele nu fac parte din mandatul lui Dacian Cioloş. Evident, Cioloş şi-ar fi putut risca mandatul printr-o ordonanţă de urgenţă, că – să fie clar pentru toţi cei care pricep mai greu sau dezinformatorii profesionişti – problema modificării legislaţiei cu un an înainte de alegeri se pune doar atunci când e vorba de modificări care ar retrânge drepturile cuiva sau ar face inegală competiţia electorală, nu invers, dacă vrei să corectezi probleme de reprezentativitate, cum vrem noi cu cele două tururi de scrutin, poţi să o faci şi cu o săptămână înainte de alegeri. Dacian Cioloş nu a considerat că renunţarea la acest punct de program, deşi era pe lista numărul 1 a străzii, e suficientă pentru a-şi depune mandatul, iar strada trebuie să iasă iarăşi în stradă dacă vrea să obţină orice revedicare electorală.
Şi cu asta închei. În regulă, poate Dacian are dreptate, nu e un preţ prea mare ăsta cu reforma electorală ca să poţi face lucrurile de mai sus, pe care partidele nici nu voiau, nici nu ştiau cum să le facă. Dar care e acel preţ prea mare? Care e limita pe care o pune premierul Cioloş tuturor celor care s-au băgat peste el fără jenă în astea zece zile şi se vor mai băga şi pe viitor, că ne aşteaptă redevenţele, şi alte lucruri unde sunt mari interese? Unde e ”până aici” al lui Dacian Cioloş, dacă e undeva, aşa cum pentru Mircea Miclea a fost bugetul la Educaţie sau pentru Peter Eckstein Kovacs a fost sprijinul dat de Băsescu lui Gold Corporation? Că e fals că noi nu avem exemple de demnitate şi intransigenţă în viaţa noastră publică. Şi de asta, cel mai important lucru pentru securizarea premierului Cioloş este ca acesta să aibă în permanent în buzunar o ofertă de slujbă în altă parte, complet autonomă, dincolo de circuitul de influenţă românesc. Dacă o avea, nu-l mai făceau prim-ministru, că ei nu pot lucra cu oameni autonomi. Dar dacă nu capătă una, dacă nu are în orice moment unde se duce şi poate ameninţa că pleacă – aşa merge piaţa în Occident, şi merge bine, dacă vrem să avansăm noi aducem oferte care arată că ne vor şi alţii – atunci tare mă tem că acest foarte onorabil prim ministru şi guvernul său vor fi fierţi la foc mic în bunele lor intenţii şi trimişi acasă după ce-şi vor fi făcut treaba pentru care i-au pus unii acolo – să tragă de timp nu până se trece la o epocă nouă, ci se reface cea veche şi mult zdruncinată.
Puteţi comenta acest articol pe site-ul Romania Curata
Se încarcă comentariile...
