Bătălia pe „reformă”

Pe fondul nemulţumirii sociale, preşedintele trasează direcţia anului electoral: „reformă”. Foto: AP

„Un alt mod de a face politică” a părut a fi doar o metodă de profilare a candidatului Iohannis. Chiar şi imediat după alegeri, tema nu părea a fi decât o frică pasageră pentru politicieni, sub impulsul emoţiei. Însă mişcările de stradă de după Colectiv şi răspunsul preşedintelui, prin desemnarea unui premier tehnocrat, au dat conţinut sloganului şi l-au transformat în firul roşu al anului electoratul 2016, sub umbrela „reformei clasei politice”.

După o perioadă de acalmie politică, una care prevestea pentru anul electoral 2016 un duel al poveştilor „buna guvernare” vs. „proasta guvernare”, Klaus Iohannis, pe fondul escaladării nemulţumirii publice prilejuite de tragedia Colectiv şi a mişcărilor de stradă, a mutat din punct de vedere politic şi a transformat, cel puţin pentru moment, cheia de interpretare a anului electoral ce va urma. Mai mult decât „liniştirea străzii”, mai mult decât miza „guvernului propriu”, Klaus Iohannis şi-a dorit să transforme bătălia electorală ce avea să vină astfel încât să dea substanţă celor promise în campanie şi să-i permită să direjeze imaginea de ansamblu a opiniei publice.

Preşedintele a avut trei opţiuni după căderea Guvernului Ponta. Prima era un guvern condus de PSD care putea demobiliza grav PNL şi care, în acelaşi timp, îi putea aduce prejudicii preşedintelui în ceea ce priveşte simbolistica puterii. S-ar fi putut spune multe, dar nu că investirea unui guvern PSD la un an de la alegerile prezidenţiale ar fi fost un succes pentru Iohannis. A doua opţiune, un guvern PNL, ar fi dat posibilitatea PSD-ului să-şi continue retorica privind buna guvernare. Riscul nereuşitei, mai ales într-un context mediatic destul de dificil pentru PNL şi Iohannis, ar fi fost mare. A ales cea de-a treia soluţie, un guvern tehnocrat, care a primit, atât din partea preşedintelui, cât şi din partea noului premier, o încadrare clară: răgazul dat partidelor în vederea reformei clasei politice. Mişcarea a mutat reflectorale de pe performanţa/ineficacitatea guvernării şi a adus actori noi în joc. Nu doar politici, ci şi mediatici. Principalul perdant: PSD. Pierderea agendei şi greutatea cu care social-democraţii reuşesc să scoată capul la lumina reflectorelor mass media sunt principalele consecinţe. De aici „tăcerea” pe care mai toată lumea o sesizează în privinţa PSD-ului. După mai bine de 3 ani, partidul condus acum de Liviu Dragnea se confruntă cu o situaţie pe care aproape că o uitase: nu prea mai poate face agenda. Nici măcar adoptarea unor criterii privind candidaturile la locale aproape identice cu ale PNL-ului, ce-i drept, diluate cu o comisie care „va tăia şi spânzura”, nu pare a-i ajuta pe social-democraţi să iasă din conul de umbră.

Peste toate acestea se adaugă problemele interne: pierderea guvernării şi lupta pe care, chiar şi cu multe pârghii amputate, tabăra Ponta o duce. Dragnea ştie că în ochii marii mase a partidului el nu are încă anvergura de lider pe care a avut-o, şi poate încă o mai are, Victor Ponta. Asta îl obligă să-şi consume resursele cu o încercare continuă de limitare a puterilor fostului preşedinte al partidului, fie ele palpabile sau simbolice.

De partea cealaltă, scăpat de presiunea guvernării şi a coagulării unei majorităţi în Parlament, PNL încearcă să se identifice cu reforma cerută de opinia publică şi trasată de Klaus Iohannis. Aflat în siajul preşedintelui care stă bine în sondaje şi susţinând un Guvern Cioloş  ce transmite cu fiecare ocazie, printre rânduri, nevoie de reformă/schimbare a clasei politice/a administraţiei, PNL îşi permite să îşi concentreze eforturile pe schimbările interne. Riscurile sunt evidente. Pierderile de parcurs pot face ecuaţia alegerilor locale şi mai complicată pentru PNL. Asta în contextul în care se va intra în alegeri cu un raport al primarilor net în favoarea social-democracţilor. Însă cheia anului viitor stă în alegerile parlamentare, iar PNL şi Klaus Iohannis par că îşi asumă mici pierderi de etapă în perspectiva alegerilor locale.

Şahul schimbării firului roşu al anului electoral ce va urma pare să afecteze inclusiv partidele mici. Cu un UNPR care nu mai însemnă decât un număr de parlamentari care îşi pierde din valoare odată cu trecerea timpului, cu un ALDE care prin vocea lui Călin Popescu Tăriceanu, oponentul de serviciu al lui Klaus Iohannis, se împotriveşte şi reformei şi cu un PMP care avându-l în frunte pe Traian Băsescu nu poate face altceva decât să-şi găsească electorat în zone nefrecventabile pentru partidele mari, scena partidelor mici,  cele care speră a ocupa locul celui care face şi desface majorităţi, se simte şi ea destul de zdruncinată după evenimentele politice ce au urmat tragedia de la Colectiv.

Întrebarea care se pune acum, cu 6 luni până la alegerile locale şi cu mai puţin de un an până la cele parlamentare, e dacă preşedintele Iohannis are pârghiile necesare, pe fondul cererilor opiniei publice, să menţină „reforma” cap de afiş până la anul pe vremea aceasta. De reuşita lui şi de reuşita asimilării etichetei de „reformă” de către PNL depinde nu doar rezultatul alegerilor anul viitor, ci şi parcursul scenei politice pentru următorul ciclu electoral.