Binomul care cucereşte partidele

Un alt „binom” al politicii româneşti este cel între liderul de partid şi candidatul la funcţie. Discut aici cum s-a transformat povestea asta din nevoia de comunicare într-o slăbiciune a sistemului democratic şi ce implicaţii are pe viitor.

Scriam, cu ani în urmă, că adevăratul „binom” al comunicării politice ar trebui să vină dintr-o sursă instituţională, mai exact propuneam ideea de decuplare a funcţiilor în stat de comunicarea politică: unul să facă şi să tacă, altul să comunice. Identificam, atunci, un handicap al aleşilor sau numiţilor noştri publici în a îndeplini ambele deziderate. Handicapul rămâne, ba chiar s-a transformat într-o problemă majoră de sănătate a democraţiei româneşti.

Era clar, încă de pe vremea guvernării Boc, că funcţia de premier şi cea de preşedinte de partid suprapuneau mult peste necesarul de sforari bizantini de care era nevoie în managementul ţării. Şi exemple am tot văzut, bune şi rele. Preşedintele partidului trebuia să consume timp cu managementul cadrelor, cu gestionarea şmenurilor, iar în rest se baza pe funcţionarea statului pe termen scurt; niciodată pe termen lung, pentru că niciun partid din România, cu excepţia PSD, nu avea în cap guvernarea mai departe de un mandat.

În campanie, doar de dat din gură, era mult mai uşor. Veneai la putere cu nişte promisiuni cam ireale, îţi puneai oamenii să sugă de la ugerul mult-râvnit, dar până să te organizezi, apăreau realităţile legate de promisiunile aferente, greaua moştenire, mai o moţiune de cenzură şi, până să te dezmeticeşti, începea o nouă campanie electorală, unde aveai de răspuns pentru nişte. Nasol.

În fapt, în România ultimilor ani se duelează acelaşi ciclu electoral, între două campanii. Oamenii sunt blocaţi în găsirea unei soluţii de gestionare a statului şi a partidului, în acelaşi timp.

Astăzi, poate mai degrabă din motive legate de lupta anticorupţie, dar şi pentru o mai bună gestionare a comunicării, s-au format dueturi mai mult sau mai puţin funcţionale. Şeful de partid nu prea mai e în funcţia de premier. Îmi vine în minte, imediat, duetul Dragnea-Grindeanu, unde preşedintele de partid spunea una şi premierul ţării alta. Nu mai ţin minte pe ce temă, parcă ceva cu democraţia, independenţa justiţiei, d-astea uşoare.

Dar cazul nu este singular PSD-ului, pentru că şi la PNL s-au derulat lideri, de-a lungul îmbinării cam nefericite cu PDL, care aşteptau mai degrabă semne de la Cotroceni, decât să-şi asume rolul de lideri ai opoziţiei. Şeful de partid lucrează, deci, ori cu premierul, ori cu preşedintele, niciodată avându-i pe amândoi. Bref, aproape de fiecare dată, un singur om nu putea fi şi funcţie, şi rang de partid, pentru că o sumă de provocări sau forţe îi opreau: ambasadele, Uniunea Europeană, lupta anticorupţie, dar şi, de cealaltă parte, doleanţele partidului, liderii locali şi ambiţiile de la centru.

Nu prea există manageri în politica românească, cel puţin nu unii buni. Domnul Dragnea, spre exemplu, cu toate păcatele sale, se apropie de titlul acela de CEO, dar nu pare genul de om care să funcţioneze prea bine cu provocări venite din afara partidului, ba mai degrabă rulează cel mai bine pe ideea de ciocu' mic şi rezolvăm orice problemă. Iar problema dânsului este că vrea şi imagine, nu doar putere. Asta nu prea se poate într-o democraţie. La capătul celălalt, ca să fim corecţi, domnul Iohannis acţionează mai degrabă pe linii mari, aeriene, de putere şi de la înălţimea unei imagini mai degrabă regale, păstrându-şi implicarea în PNL la un nivel extrem de discret. Dar putere politică nu are, în afara funcţiei.

Dacă în timpul domnului Grindeanu, problema părea doar de formă, cu premierul Tudose, ea prinde şi fond, pe acelaşi „binom” disfuncţional. Pe lângă imaginea aferentă (proastă), cu premierul declarând că la un dosar DNA îşi sună şeful politic, mai avem şi haosul aferent unui partid în care însuşi liderul este contestat, din interior. Ce naibii faci într-o situaţie ca asta? Dacă tot comunici mai bine în doi, chiar şi cu handicapul anti-democratic aferent, când şefu' e cu un picior în groapă, cât poţi ascunde că cel rămas, executantul, e lăsat de capul lui?

Nici comunicatorii de partid, ca să nu mai vorbim de cei instituţionali, purtătorii de cuvânt, nu au anvergura necesară să ţină ştirile seara. În realitate, cei din urmă nici nu se bagă, pentru că înţeleg, în mod paradoxal, în comparaţie cu şefii lor, unde se termină instituţia şi începe partidul. La cum stau lucrurile acum, nu văd nicio viitoare campanie electorală făcută fără tandemuri. Acest fapt va deveni evident mai ales în 2024, când toate alegerile se vor derula în acelaşi timp.

De asemenea, nu cred că Gabriela Firea va ajunge preşedintele PSD, nici măcar al României; în mod cert, nu în acelaşi timp (vorbesc de candidatura sa, când încă poate fi şef de partid). Nu va căuta preşedinţia partidului, pentru că facţiunea dânsei este prea slabă pentru a domina PSD-ul. Imagine are, dar puterea politică nu este la dânsa. Şi nu cred că ar da una pe cealaltă (dânsa preferând imaginea), în situaţia în care, până acum, funcţia însemna imagine, iar puterea era alta.