Biserica este a lui Hristos, nu a Cezarului!

Cine l-a răstignit pe Hristos? Gândirea politică partizană, dominată de interese lumeşti. Este şi motivul pentru care treburile Cezarului nu trebuie amestecate cu treburile Domnului. Altfel, partizanatul politic devine ucigător de suflete şi dezbinător de societate. Dialogul e una. Compromisul e altceva.

Campaniile electorale postdecembriste au reuşit, de fiecare dată, să arunce asupra societăţii româneşti umbra comportamentului necreştin. Partizanatul politic reuşeşte să dezbine pe români mai eficient ca orice altă dezbatere naţională. An de an observ cu înfrigurare cum Poiana lui Iocan se transformă în Castelul lui Dracula.

Dezbaterile electorale cer sângele confruntărilor dintre candidaţi, nu de dragul proiectelor şi ideilor, ci din nevoia de război pe vorbe, generată de secularizarea interioară. Odată administrat drogul certurilor în direct, comentariile curg şuvoaie în cercul vicios al dezbinării, amplificând haosul naţional.

Astfel, creştinismul comunitar este făcut praf de răcnetul părerii individualiste, manifestat radical pe măsură ce momentul votului se apropie. După orgasmul aflării rezultatelor, românii se întorc, epuizaţi, pe partea cealaltă şi sunt gata să întâmpine Sărbătorile. Care oricum suferă şi ele de desacralizare şi marketizare.

Ultima şansă de a ne mai salva din această destrămare fiinţială rămâne divinitatea, care ne învaţă că Cezarului trebuie să-i acordăm locul ce i se cuvine, fără a-l lăsa să ne invadeze întreaga fiinţă. Astfel, Biserica devine locul regăsirii şi al purificării noastre, „sarea” lumii întregi, care „drege” cu iubire sufletul atins de ură, un factor de echilibru şi pace într-o lume dezbinată.

Dar Dracula nu doarme. El vrea să stăpânească şi în Biserică,  pe care oricum o urăşte din început. Aşa că trece la treabă. Folosind clasicele forme de ispitire a lui Hristos în Carantania (pâine, sclavie şi slavă deşartă), încearcă să facă Biserica dependentă de Cezar. Cum ar veni, pe româneşte, „încurcă-i drace”. Şi când spun Biserică mă gândesc la toţi membrii ei: clerici şi credincioşi. La începerea campaniei electorale am scris despre pericolul implicării Bisericii în campanie. Efectele se văd azi limpede. Pare că ierarhii devin slugile candidaţilor.

Presiunea Cezarului contemporan a devenit atât de mare, încât Sinodul a simţit nevoia să decidă înţelept ca noi, clericii, să ne ţinem departe de partizanatul politic, ocupându-ne cu “politica lui Hristos”. Răul trebuie curmat de la rădăcină aşadar, din moment ce clericul, înainte de a vota cu Cezarul, a votat deja cu Dumnezeu.

Dar şi aici îşi bagă coada Sarsailă. Perverteşte un interes legitim şi justificat: susţinerea candidatului „nostru”. Un fel de bizantinism contemporan, un dialog eşuat în compromis. Dar aşa se uită că Hristos este independent şi mai presus de Cezar (la nevoie chiar şi contra lui), că Biserica invită pe toţi la mântuire şi că nu putem dispreţui pe cineva de altă confesiune, incitând la ură confesională, câtă vreme Hristos ne învaţă să ne rugăm pentru duşmani şi să binecuvântăm pe cei ce ne-ar blestema. Adică să îi iubim chiar şi pe cei ce nu-s „de-ai noştri”.

Lăcomia Cezarului de a stăpâni îi întunecă atât de mult gândirea, încât ajunge uneori să creadă că Biserica este anexa lui. Aşa s-a întâmplat la Satu Mare, unde preoţii au fost ameninţaţi şi şantajaţi. Se mai întâmplă ici şi colea, pe unde clericii cred că buzunarul e mai de preţ decât sufletul şi zidul mai de preţ decât mântuirea.

Din fericire, astfel de cazuri sunt izolate şi sper să rămână aşa. Din păcate însă, o singură greşeală poate stârni acuze, anchete şi manipulări în lanţ, o adevărată cutie a Pandorei. Dacă mai ieri liderii bisericeşti cereau dovezi de implicare, acum au de rezolvat nişte cazuri concrete. Răspunsul se va reflecta în cotele de încredere. Dar ar fi o nebunie să credem că greşeala lui Iuda a desfiinţat Biserica. Dimpotrivă. A întărit-o, ca toate celelalte prigoniri. Aşadar, să nu ne smintim de căderile unora, ca să nu cădem odată cu ei.

Când nu se crede stăpân peste Biserică, Cezarul crede că o poate cumpăra. În fapt, e o păcăleală. Căci Biserica nu trebuie să cerşească ceva, ci să primească ceea ce i se cuvine de fapt. Clericii ar trebui să înţeleagă (şi mulţi o ştiu, din fericire) că politicianul nu este decât un slujitor al obştii, iar „împărţirea” bugetului trebuie făcută după dreptate. Mai mult, la o adică, ea are forţa de a-l elimina pe Cezar din funcţie. Deşi Hristos pare învins de decizia lui Pilat de a fi răstignit, în realitate El rămâne învingător în faţa delatorilor săi, care s-au nimicit singuri prin nedreptăţile săvârşite. Orice politician dispare atunci când nedreptăţeşte societatea.

Poate tocmai de aceea nu avem prea mulţi oameni politici rămaşi în memoria neamului: pentru că nu şi-au slujit alegătorii. Ei, credincioşii şi membrii Biserici, îi aleg pe politicieni, ei îi destituie. Aici este forţa votului. Asta ne ridică din genunchi în faţa lor, asta îi aşează în genunchi în faţa noastră. Concluzia este clară: Biserica nu îngenunchează în faţa Cezarului, ci îl pune unde îi este locul, în genunchi, în faţa poporului şi a lui Dumnezeu. Biserica este a lui Hristos, nu a Cezarului.

Mai rămâne o ultimă ispită. Biserica să nu se lăcomească la cele ale Cezarului. Căci lăcomia, păcat capital fiind, naşte alte păcate şi ucide încrederea enoriaşilor. Hristos atrage şi azi atenţia: “Dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?”

Noi să rămânem sarea pământului.