Cascadorii râsului!

Intenţia membrilor cabinetului Grindeanu de a-şi retrage demisiile este încă o dovadă clară a faptului că politica românească a ajuns un bâlci scabros şi ieftin, pe care îl fac, cu aplomb excesiv (bătându-şi, pe faţă,  joc de popor), oameni care, într-o ţară normală, nu ar fi ajuns să ocupe, poate, nici funcţia de administrator de scară de bloc.

Această coterie obedientă tandemului fruntaş Dragnea-Tăriceanu, ambii „pacienţi” ai justiţiei, se obstinează, pentru „binele ţării” (şi nu al lor!), să ajungă din nou la butoanele patriei pentru a pune în practică „genialul” program de guvernare. De data aceasta evaluaţi la sânge de o „somitate” în materie, nimeni altul decât Darius Vâlcov, căruia numai ce i s-a deschis, deunăzi, un nou dosar penal. Se vede, cu ochiul liber, că în coaliţia PSD-ALDE se găsesc numai oameni unul şi unul. Nu avem de ce să ne temem, suntem pe drumul cel bun, suntem în siguranţă, deci. Patria stă să înflorească, laptele şi mierea stau să curgă. Avem din plin promisiuni că vom fi din nou ce-am fost şi mai mult decât atât, vorba domnitorului.

Faptul că, în legislaţia românească, instituţia retragerii demisiei nu este ferm stabilită (astfel încât, în vreme ce preşedintele Iohannis spune că-i neagră, „specialişti” coaliţiei susţin că ar fi albă) nu trebuie să ne dea emoţii de nici un fel. Ambiguitatea a devenit de mult o virtute naţională. Suntem obişnuiţi. Şi-apoi, dacă nu vor putea reveni „demisionarii”, vom avea parte de o altă clică cifotică de impostori (poate chiar şi de la alte partide sau coaliţii), că doar n-om rămâne de capul nostru, neguvernaţi. Alţi „patrioţi” ne vor veghea la căpătâi, punând în operă „izbăvitorul” program de guvernare.

Atunci când eşti trivial, incult, agramat, submediocru, pentru a răzbi în viaţă, mai ai o singură şansă: aceea de a te face „patriot”. Astfel, intrând în politică mânat de „interesul naţional”, poţi ajunge, în cel mai scut timp, ceea ce nu ţi-a fost îngăduit să visezi nici în cele mai frumoase vise.

Să nu ne iluzionăm că, în această manieră, alţi oameni, indiferent de partidele din care provin, vor avea alte intenţii decât cele strict personale şi că vor fi capabili de mai mult. Politica, în România, a ajuns o ocupaţiune la cheremul ignoranţilor şi impostorilor, a cărei menire este aceea de a le asigura un viitor fericit: averea avere, foncţia foncţie, trai, neneaco, pe spinarea „prostimii”! Şi când te gândeşti că „aleşii” nu sunt aduşi de pe lună, ci provin tot din rândurile „prostimii” nemulţumite ― „prostime” care, după măsurători, are în componenţa sa peste 40% analfabeţi de-a binelea ― nu poţi ajunge decât la un trist adevăr: în România, corupţia şi impostura nu sunt metehne ale unui partid politic sau altul, ci dominante clare ale mentalului colectiv. Plagiatori, şnapani, încasatori de mită, ipocriţi, megalomani, impertinenţi, inculţi ş.a.m.d. găsim, cu nemiluita, şi în afara aşa-zisei clase politice, în toate domeniile de activitate. Toţi aceştia sunt potenţialii „politicieni” de mâine. Cei autentici, morali, competenţi reprezintă minoritatea ignorată, marginalizată, blamată, umilită.

O societate funcţionează totuşi aidoma unui mecanism de ceasornic, astfel încât nu putem spera la o clasă politică sănătoasă atâta vreme cât societatea, în ansamblul ei, este smintită, cu asupra de măsură. Prin urmare, cred că se impune numaidecât (şi concomitent) atât o reformare riguroasă a clasei politice, cât şi una strictă a întregii societăţi româneşti. Aceasta din urmă stă în puterea fiecăruia dintre noi, cu efecte covârşitoare în consistenţa celei dintâi. Altminteri vom continua, schimbând, după caz, rolurile, să ne complăcem în acest joc păgubos de-a şoarecele şi pisica, ovaţionând demagogia, ipocrizia, cifrele umflate, ambiţiile fără control şi truismele „programelor de guvernare”, care ni se propun, la fiecare 4 ani, de către ipochimeni ridicoli şi inconsistenţi, oameni mediocri şi submediocri ca Lia Olguţa Vasilescu, Carmen Daniela Dan, Toma Florin Petcu, Ana Birchall, Petre Daea, Călin Popescu Tăriceanu, Liviu Dragnea (ca să amintesc doar câteva nume). Din nefericire, astfel de „politicieni”, „specialişti în speranţe şi deznădejdi” (vorba unui mare spirit al lumii) sunt şi vor fi în toate partidele. Astfel de ignoranţi au nesimţirea de a afirma, în „Programul de guvernare 2017-2020”, la capitolul „Viziune”, că: „Calitatea resursei umane este primordială. Privim educaţia ca un factor strategic de dezvoltare. Educaţia a fost şi va rămâne un domeniu de interes major, mereu pe agenda publică. Educaţia trebuie să fie captivantă, continuă şi coerentă (…)

Implementarea principiului egalităţii de şanse în educaţie, îmbunătăţirea performanţelor educaţionale, abilităţilor şi competenţelor tuturor copiilor şi tinerilor, prin accesul la un sistem de educaţie de calitate, relevant şi incluziv, sunt cheia pentru creştere economică şi prosperitate.”

Situaţia în care a ajuns România, dacă nu ar fi de plâns, ar fi de „cascadorii râsului”.