Câteva cercuri vicioase

Un personaj, dintr-o piesă de teatru a lui Eugen Ionescu, ajunge la replica „Nu mângâiaţi cercurile, că ele pot deveni vicioase”. Umorul lui Caragiale este unul autohton, adică are densitatea pastei şi nuanţele strict necesare. Umorul celui care în tinereţe a scris cartea „Nu”, adică Eugen Ionescu, este subţire şi ne trimite către „logica absurdului”.

Că doar şi absurdul, întrucât există, trebuie să aibă şi el o logică proprie, una a lui şi numai a lui. În amintita replică a personajului este vizat cercul erotic, adică nurii genului feminin, încât replica ar avea o semnificaţie ceva mai restrânsă. Ea ar putea viza, spre exemplu, „mândra” primarului din „Dulce târgul Ieşului”, care devine „Mândra mea de altă dată!”. Acest prim cerc este, totuşi, destul de frecvent  în zilele noastre, dată fiind tripla fascinaţie a celor bogaţi, dar nu numai a lor, adică puterea, banii şi erosul. Ceea ce, viaţa însăşi, ca şi mass-media, adeveresc pe deplin.

Avem, apoi, cercul politic, sau al democraţiei politice. Parlamentul este ales de către popor şi el trebuie să reprezinte interesele poporului, care, fiind ale tuturor, sunt interese naţionale. Odată ales, Parlamentul formează şi el un cerc, cercul aleşilor. De la starea lui verbală, cuvântul „a alege”, deci „a vota” cu Da sau cu Nu (Ba), trece la adjectivul aproape sacru, adică „aleşii neamului”. Ei încep să îşi urmărească doar interesele lor, care nu mai sunt şi ale poporului. În acest sens, se vorbeşte azi generic despre o „clasă politică”, în care intră toţi politicienii, indiferent de partidul din care ei fac parte. La acest înalt nivel, cuvântul „politică” are cele mai variate şi deşuchiate înţelesuri. Oricum, politica este separată de oricare valoare morală, iar valorile juridice devin doar instrumente ale ei.

Enunţul de bază al acestei clase, devenită o protipendadă, este machiavelicul „Scopul scuză mijloacele”. Iar scopul scopurilor ei este Puterea. Bătrânul Kant făcea o diferenţă foarte clară între putere (Macht) şi forţă (Kraft). Prima este raţională, este controlată şi este previzibilă, fiind asociată cu nişte Reguli şi cu proiectele raţionale. A doua este iraţională şi izvorăşte din tot felul de interese nelegitime, ca şi din arbitrariul subiectiv. Expresiile „Eu vreau”, sau „Aşa vreau eu” sunt ţesute constant în intervenţiile lui Victor Ponta, ca şi ale altor confraţi. Cercul vicios se cristalizează atunci când Victor Ponta, pentru a-şi legitima puterea pe care încă o mai deţine, invocă alegerile din 2012. Dar, ziua de 16 Noiembrie 2014 a adeverit pe deplin că alegătorii şi-au schimbat opţiunile, date fiind „isprăvile” de tot felul ale premierului, deci şi ale PSD. Cercul puterii în care s-a închis este viciat şi de diverse „vicii juridice”, atât ca fapte intrate în vizorul DNA, cât şi ca interpretare arbitrară a Legilor existente, în consens cu marele „jurist” neoliberal Călin Popescu Tăriceanu. Preşedintele Senatului, adept al libertăţii individuale absolute, nu face diferenţa elementară, adică simplă şi clară, între „libertate”, pe de o parte, şi „libertinism” şi „libertinaj”, pe de altă parte. Cu aceste diverse libertăţi şi iniţiative, actuala putere se închide în sine şi îşi cântă singură în strună. O voce tot mai auzită este aceea a Rovanei Plumb. Expresia „limbă de lemn” este acreditată deja, iar Andrei Pleşu o exemplifică fin şi precis în limbajul contemporanilor noştri. Am propus într-un text să introducem şi expresia „limbă de neo-lemn”, apoi, cu ocazia recentelor promovări, să mai  introducem şi expresia „limbă de plumb”, acest element mendelevian fiind mai static, mai statornic. Un avantaj ar fi şi faptul că plumbul nu prezintă riscul de a se aprinde, ca lemnul, arzând astfel circumferinţa celui de al doilea cerc, cercul vicios politic. În care  clasa politică a ajuns undeva, foarte sus, iar alegătorii au rămas altundeva, foarte jos, nu se mai ştie precis unde (!?). Aproape coincidete în ziua alegerilor, cele două cercuri, ale alegătorilor şi ale aleşilor, se separă treptat şi se despart , rămânând tangente pe o zonă minimă, până la începutul noii campanii electorale.

Cel de al treilea cerc vicios este cercul partinic, asociat cu partidul sau cu  partidele. După cum am mai arătat, la singular, există o diferenţă netă între „partid” şi „partidă”. Primul, adică „partidul”, este o organizaţie politică, în timp ce „partida” poate fi una de şah, sau de poker, şi chiar una de sex, ca să ne întoarcem la primul cerc.

Se ştie că un partid se defineşte specific prin viziunea lui ideologică, aceasta fiind cristalizată într-un program politic şi un statut. Cercul politic începe cu cercul membrilor acelui partid, iar numărul acestora poate să crească, să stagneze, sau chiar să scadă, prin retragere sau prin  „traseism”. În Europa, după revoluţia franceză (1789) s-au cristalizat trei mari direcţii ideologice, stânga (S), dreapta (D) şi centrul (C). Aici apare dilema, uneori chiar trilema, pentru că poporul este doar unul, partidele sunt două sau mai multe. În ţările cu o tradiţie democratică mai îndelungată, există doar două partide mari, care alternează la guvernare, deci şi la Putere. La noi, dorinţa de putere fiind mai mare decât interesul pentru calitatea programelor, şi mai ales pentru  realizarea lor practică, efectivă, au început combinaţiile, numite „alianţă”, „convenţie” etc.

Ele au fost precedate de nuanţarea evantaiului politic, de unde şi expresiile „centru-stânga”, sau „centru-dreapta”. Dacă ajungem până la „stânga stângii”, sau la „dreapta dreptei”, nu este bine, întruct cădem în extremism. Evitând cele două prăpăstii, toate combinaţiile sunt posibile. Ceea ce nu este posibil în „Tabelul lui Mendelev”, este posibil în viaţa noastră politică, inclusiv să combini apa cu focul, apa fiind a lui Traian Băsescu, focul fiind al lui Victor Ponta, cei doi întâlnindu-se doar în „Pontul Euxin”, adică niciodată şi nicicum. Cercul partinic este vicios întrucât în el se  combină orice cu orice, pentru a ajunge la putere şi a rămâne la putere „Sine diae”, cum ar zice străbunii noştri latini. De aceea, Victor Ponta nu se dă dus nicicum, după cum a observat şi seniorul liberal Quintus, singura soluţie fiind un alt referendum. Dar, nu unul ca acela pe care Victor Viorel Ponta, împreună cu fratele său de cruce Crin Antonescu (Cain şi Abel, sau Abel şi Cain, cum preferaţi!), l-au organizat pentru „detronarea” lui Traian Băsescu, stăpân peste apele tulburi ale tranziţiei. Genialul nostru Bulă a observat extinderea şi penetrarea cercului puterii politice până la nivelul dansurilor populare, adică în chiar hora noastră naţională. Aici intră în dialog două voci, care se intersectează continuu: Una zice „ Trei paşi la stânga binişor / Şi doar un pas la dreapta lor”, în timp ce a doua cântă şi descântă ferm „ Trei paşi la dreapta binişor / Şi nici un pas la stânga lor”. Rezultatul final este sau o mişcare împleticită în cerc, sau o stare pe loc în aşteptarea unei statui,. Statuie care să rămână  ca o mărturie a eforturilor noastre  dansante, ludice, dar, totuşi, devenite „istorice”, spre luarea şi aducerea-aminte a strănepoţilor noştri..

În filmul turcesc „Suleyman Magnificul-Sub domnia iubirii”, film pe care eu îl urmăresc cu interes, la un moment dat, Sultanul îi spune ceva foarte profund Paşei lui, Ibrahim, care îi viza puterea din umbră, în taină. Sultanul afirmă că deasupra celei mai mari puteri, mai există încă o Putere, care o limitează şi o controlează pe cea precedentă. Se subînţelege că cea mai mare putere este cea politică şi terestră, care îi aparţine lui, sultanului Suleyman, pe când cea de deasupra acesteia este Puterea divină a lui Allah. Dacă nu recurgem la acest limbaj, atunci puterea de deasupra celei mai mari puteri politice este puterea de jos, adică Puterea Poporului, care trebuie să reintre în joc, pentru a fisura circumferinţa acestor cercuri vicioase, ca şi a altora, solidare cu ele.

PS  Teologul medieval Nicolaus Cusanus  afirma că „Dumnezeu este un cerc cu centrul pretutindeni şi cu circumferinţa nicăieri”. Deci, acest Cerc nu are cum să devină vicios. La condiţia lui Dumnezeu aspiră în taină şi destule capete care, sferice fiind la suprafaţă, sunt în esenţă  „capete patrate”.