Ce fel de proşti ne dorim şi ce fel de proşti vrem să fim

FOTO Inquam Photos / Octav Ganea

La fel ca atîtea alte scurtături care înlesnesc fuga de chinurile treziei, prostia e grav subestimată. Cea mai cuprinzătoare şi rezistentă forţă încorporată în fiinţa umană e sistematic luată peste picior de critici cu măsură mică la pantof.

De aici, de pildă, harnica şi dubioasa industrie a amuzamentului pe tema tîmpeniilor secretate inflaţionar de fenomenala V.V. Dăncilă. Între reprize vag arogante, vag mioape şi sigur neinteligente de rîs, practicanţii acestui sport văratec trec peste un adevăr surpinzător: însemnătatea pocinogului. Căci, dramatic şi involuntar, dar negreşit, V.V. Dăncilă e cel mai important personaj politic al României ultimilor 30 de ani. Nealeasă şi nevrednică de funcţie, Dăncilă e un actor aproape salutar al istoriei, într-o catastrofă umană care ne va înghiţi, curînd, pe toţi.

Dăncilă forţează o discuţie esenţială pe care am învăţat să o evităm ipocrit.

Într-adevăr, România are un Prim Ministru „analfabet funcţional” - după formula tatuată de C.T. Popescu, cu rictusul unui legist, pe silueta inutilizabilă a Primului Ministru. Dar nu asta e problema. Pentru a intra în detalii istorice şi sociale prea uşor uitate, alfabetizarea nu presupune întotdeauna salvarea caracterelor şi aproape niciodată educaţia integrală.

Mai clar, în momentele ei de vîrf, România a creat valoare de superclasă pe deasupra unei societăţi de analfabeţi temeinici. Enescu şi Maniu, Lovinescu şi uitatul Titel Petrescu au făcut operă naţională şi europeană în vecinătatea unei societăţi înapoiate. Şi mai clar: bunica subsemnatului nu ştia să scrie şi să citească, dar era un om mintea întreagă şi multe frici, din care se pot lesne enumera teama de Dumnezeu şi groaza de necuvenit. Altfel spus, refuzul măririi necuvincioase. În cazul ei şi al atîtor altor oameni fără carte, un veac de pile şi insistenţe n-ar fi reuşit să producă strămutarea genetică din care s-a născut vocaţia politică a numitei Dăncilă.

Măcar cu o clipă înainte de a constata decesul civilizaţional al României, ar trebui să părăsim prejudecăţile confortabile şi să înţelegem cum se cuvine cauzele procesului cu care ne-am venit de hac.

Aşadar, e cuminte, deşi neplăcut, să înţelegem că lipsa culturii scrise şi a dezinvolturii retorice nu e o sentinţă care declasează. În schimb, lipsa desăvârşită a valorilor este. Astfel, chiar fără carte, generaţiile vechi sau staţionare, inclusiv mult calomniatul electorat PSD, au conservat o formă de educaţie şi au stat pe o sumă de valori care nu ne plac dar nici nu înjosesc. Respectul, ierarhia, cultul familiei şi răbdarea erau cunoscute acestor oameni care nu obişnuiau, totuşi, să o ţină în acorduri gramaticale perfecte.

Problema şi fitilul scurt al bombei cu nefiinţă au apărut abia odată cu generaţiile noi şi foarte recente. Frecvenţa titularizării academice, administrative sau politice a imbecilităţii e, azi, înspăimîntătoare şi decisivă. Aici, în această pădure închipuită de boscheţi vopsiţi, tronează V.V. Dăncilă. Dar supremaţia ei ridicolă nu cere ironii fine şi snoabe ci un bilanţ istoric. Urmat de fuga din ţară.

Măcar cu o clipă înainte de a constata decesul civilizaţional al României, ar trebui să părăsim prejudecăţile confortabile şi să înţelegem cum se cuvine cauzele procesului cu care ne-am venit de hac. Ar trebui, adică, să renunţăm la confuziile şi complicaţiile introduse în discuţie de superstiţiile culturale.

Cu alte cuvinte, ar trebui să aruncăm la coş mitul comod şi tribal al pesediştilor cancerigeni pentru cultura naţiei. Marea noastră nefericire nu e că Dăncilă e membru PSD sau că partidul lui Dragnea deţine monopolul naţional al prostiei. Situaţia creată de numirile deşuchiate ale lui Dragnea ar trebui să ne spună că hiba internă e falimentul social. Incapacitatea noastră istorică de a ţese valori comune şi societăţi rezistente a înălţat, periodic, tartori mărunţi şi le-a aşternut la picioare bălării uşor de călcat în aceleaşi picioare. Satrapii cresc uşor în România şi asta nu are de-a face cu politica.

E de observat, mai întîi şi pe scurt, că prostia nu e univocă. Idioţii apar mereu în dublu exemplar.

În fond, PSD putea găsi oameni mai dotaţi decît Dăncilă, aşa cum PNL, USR sau Partidul Cioloş pot găsi, oricînd, Dăncile de fabricaţie proprie. Trebuie să caute ceva mai mult dar, de găsit, vor găsi. Necazurile noastre nu ţin de partidul sau de cultura afişată. Şi atunci?

Şi atunci, să privim în jur. Prostia e cea mai prosperă forţă a vieţii politice şi a cugetării contemporane. A spune că Dăncilă e singură cuc deficient pe lume înseamnă să nesocotim ascensiunea universală a prostiei. Dăncilă se distinge, dar nu domină.

E de observat, mai întîi şi pe scurt, că prostia nu e univocă. Idioţii apar mereu în dublu exemplar. Cu carte şi fără. Cu parte şi cu încă mai multă parte. Astfel, distinsul academic local sau occidental care poate articula teorii „sofisticate” şi se crede îndreptăţit să tîmpească generaţii de elevi şi studenţi e la fel de prost ca ultimul PSD-ist legat cu sîrmă de crîşmă.

Mai departe, deşi nu prea departe, e de spus că vocaţia locală a prostiei e o iluzie. Răspîndirea nătărăilor în univers e unitară şi, pentru cine vrea justiţie socială, echitabilă. Trăim, chiar fără să o mai remarcăm, în plină epocă de expansiune instituţională a prostiei.

Adevărat, la noi, domneşte o formă nătîngă şi încă folclorică de prostie dar asta n-ar trebui să ne împiedice să observăm că, în Occident, acolo unde aceste trepte au fost demult depăşite, e vremea unei prostii de designer. O maladie care îşi vînează pacientul sub pretexte înălţătoare a cucerit societăţile şi vechile lor instituţii democratice protectoare. De unde ştim asta?

Din retragerea generală în birocraţie şi în limbaje de lemn care amorţesc sau elimină facultăţile critice ale inteligenţei.

Din eşecul politic şi moral al unei Uniuni Europe transformată în conformism fără voce.

Din idioţia informată a expertizelor care nu dau de urma realităţii, dar recomandă mituri riscante. De pildă: România trebuie să adere la zona euro! Aha! Ne luăm bilet business! Pentru cei mai mulţi, pe distanţa Bucureşti-Fundulea.

Din dogmatismul irespirabil al militanţilor care depunctează bunul simţ şi premiază cu drepturi speciale identitatea sexuală sau rasială.

Şi mai ales, din soarta democraţiei.

Epoca prostiei superioare în care ne scăldăm găseşte democraţia neconvenabilă şi, din acest motiv, îmbrăţişează pofticios teoria norodului nedemn de vot.

Din Statele Unite pînă în Ungaria şi din Italia pînă în Polonia, dezgustul în faţa votului popular a ajuns o idee politică majoră şi o îndatorire civică. Mandarinii nu mai suportă vulgul. Rezultatul e o segregaţie culturală care a rupt societăţile în două şi împinge partea needucată dincolo de parapet. Dar vina a fost şi va fi mereu a învăţaţilor. Ei ar trebui să cunoască palmaresul sinistru al ideilor aşezate călare peste lumea reală.

Îngrijorarea noastră veselă arată că sîntem iritaţi de carenţele de prezentare şi nu de asaltul supranumeric al prostiei.

Din nefericire, e prea tîrziu. Prostia elevată a ajuns atît de departe încît educaţia însăşi şi-a pierdut rostul. Călătoria încununată de diplome prin universităţi - prin aproape orice universităţi - e o ocupaţie rituală, scumpă şi fără rost. Ţinta ei nu e cunoaşterea ci recunopaşterea absolventului în reţele de prestigiu şi aliniere perfectă.

Sîntem infiltraţi de prostie într-un fel nemaivăzut de la avertismentul lui Moliere (Les femmes savantes - 1672) Turmificarea, obscurantismul ambalat în nobleţe şi inflantilizarea au doborît sau exilat tot ce era mai bun în cultura occidentală a libertăţii.

Ne apropiem, astfel, de limpeziri. Dacă nu cumva e o prostie, s-ar putea spune, în chip de concluzie, că numai proştii nu ştiu să respecte prostia. Adică nu îi înţeleg dimensiunile şi nu îi văd rădăcinile.

Noi facem caz de reuşitele constante ale măiastrei aruncătoare de nuci în pereţi Dăncilă. E savuros. Însă îngrijorarea noastră veselă arată că sîntem iritaţi de carenţele de prezentare şi nu de asaltul supranumeric al prostiei. Ne-am mulţumi, probabil, cu prostia elevată. Iar asta înseamnă că ştim şi ce fel de proşti ne dorim şi ce ce fel de proşti vrem să fim.