Conflicte, crize, riscuri şi oportunităţi pentru tineri lideri, noua politică şi generaţie de politicieni

Situaţia internaţională şi cea din România creează oportunităţi noi, nebănuite, pentru tinerii lideri, pentru noi politici publice care să răspundă în mai mare măsură aşteptării publicului şi pentru o nouă generaţie de politicieni care au în spate realizări profesionale, o poziţie în societate şi dorinţa de a se implica în spaţiul politic.

Schimbările şi perfecţionarea democraţiei, sublinierea tarelor şi efectelor secundare ale „politicii vechi”, cu înclinaţii populiste, tentaţia de a răspunde fugii după voturi şi exigenţelor realegerii pentru un nou mandat în locul promovării unei viziuni şi a unor proiecte strategice, de esenţă, afectează fundamental abordarea politică clasică, care împinge spre mediocraţie şi mediacraţie, adică o guvernare cu ochii la sondaje de opinie şi cu ochii la mass-media, nu o guvernare a unor vizionari, a unor personalităţi capabile să propună proiecte care să exceadă mandatul consacrat democratic.

Populism, mediocraţie şi mediacraţie

Cine a analizat efectele tehnologiei, ale răspândirii internetului şi a reţelelor sociale, poate spune astăzi că impactul acestor dezvoltări ale ultimilor 10-20 de ani asupra opţiunilor populaţiei şi asupra politicienilor din statele democratice este una majoră. Studiile s-au referit îndeobşte în special la efectele reţelelor sociale asupra revoluţiilor colorate, asupra „revoluţiei Twitter” din Republica Moldova, din aprilie 2009 – care se studia deja în universităţile americane în 2010 – şi mai ales asupra „primăverii arabe” şi, mai nou, la efectele majore asupra recrutării de adepţi ai jihadismului, autoradicalizarea şi planificarea / coordonarea acţiunilor teroriste.

Ei bine, impactul tehnologiei nu are doar relevanţă pozitivă în democratizare şi negativă, în crearea capabilităţilor speciale pentru reţelele teroriste şi a problemelor pentru serviciile de informaţii. Mai nou, tehnologia aferentă a produs schimbări majore chiar în sânul societăţilor democraţiei liberale occidentale. S-au creat astfel grupuri extrem de rafinate, sofisticate, de alegători cu opinii comune şi aşteptări comune, însă din ce în ce mai nuanţate, mai elaborate, mai descriptive şi exacte. Cum internetul permite crearea unui număr mare, extrem de mare de asemenea grupuri, dar şi obiectivarea lor prin existenţă îndelungată - care dă posibilitatea decantării unei „conştiinţe comune”, de sine, a grupului în spaţiul virtual, detaşat de opiniile şi conştiinţa membrilor grupului – rezultatul este constituirea unor „electorate” multiple, rafinate, sofisticate, cu aşteptări din ce în ce mai punctuale, exacte şi ţintite, specifice.

Acest tip de evoluţie a afectat fundamental politicile clasice. Un politician dintr-o democraţie liberală occidentală ştie să lucreze cu mase mari de alegători şi să încerce constituirea unor majorităţi din satisfacerea unui număr cât mai mare de public pe baza unor oferte electorale largi. Atunci când lucrurile migrează spre aşteptări mult mai punctuale, secvenţiale şi pe dimensiuni mai restrânse, pe „cuante” de electorat, pe grupuri limitate numeric, dar extrem de bine structurate şi clare, decise în aşteptări, mai mult, cu un impact major în raport cu capacitatea de a multiplica public rezultatele acţiunii executive, satisfacerea, sau din contra, lipsa de satisfacere a cerinţei lor specifice, lucrurile devin tot mai complicate.

Politicienii clasici au găsit o ieşire în îmbrăţişarea unor discursuri politicianiste, neangajante, sau au preferat căderea în populism. De aici şi creşterea unor asemenea partide precum cele xenofobe, anti-imigraţie, islamofobe, naţionaliste, antisemite, antiroma în statele occidentale.

Ele preiau din societatea civilă problemele societăţii – care nu făceau însă până demult obiectul preocupărilor la nivel politic, ci doar ale organizaţiilor societăţii civile – le-au transformat în teme politice, le-au politizat, mai mult, au testat care furnizează cea mai mare aderenţă publică şi le aplică cu încrâncenare şi pe tonuri extrem de virulente, care atrag atenţia şi ating coarda sensibilă a unei zone comode de electorat. Astfel, decât să elaborezi politici punctuale nuanţate şi să răspunzi la probleme majore de conţinut, e mai simplu să adopţi teme vizibile şi care permit o prezenţă vocală şi ostentativă, să stârneşti atenţia unei zone cât mai largi a societăţii, chiar dacă nu propui, în fapt, soluţii nici pe aceste teme, sau propui cvasi-soluţii fără aplicabilitate reală, pentru că te adresezi în special efectului vizibil şi nu cauzei ascunse.

Adresarea către aşteptările unei multitudini de grupuri structurate, cunoscătoare ale unei problematici precise, cu cerinţe concrete şi clare, e mai dificilă, reclamă mai multă muncă şi, sigur, capacităţi mult mai elaborate decât îmbrăţişarea celor mai mari teme de dezbatere şi crearea unei vociferări publice care atrage atenţia şi formează grupuri cheie ţintă, deşi nu soluţionează, în fapt probleme. Iar dacă abordarea grupurilor structurate e mai degrabă una caracteristică politicilor de dreapta – pentru că gradul de pregătire, sofisticare şi nivelul aşteptărilor foarte ridicat caracterizează spaţiul corporatist, cu înaltă educaţie, care a reuşit, e autosuficient şi, în general, greu de atras în spaţiul politic, pentru că politicile nu-l afectează – populismele sunt de toate culorile, de dreapta sau de stânga deopotrivă, şi se caracterizează prin formulele captatio benevolentiae faţă de mass media şi cetăţenii consideraţi ca masă.

Rezultatul este o guvernare cu ochii la sondajele de opinie şi la mass-media, la comentarii şi indicaţii ale unor moderatori populari care dau teme superficiale şi stridente, dar fără nicio responsabilitate faţă de alegător, ci cu dorinţa de a face audienţe cât mai mari, spectacole cât mai populare şi de a-şi hrăni orgolii proprii. Mediocraţia şi mediacraţia sunt formulele construite de un asemenea comportament, guvernarea cu ochii la sondaje de opinie şi la mass-media, lideri tehnicieni în ale politicului şi preocupaţi de găsirea unor teme suficiente pentru a corupe o majoritate a electoratului la vot pe baza emoţiei fundamentale de cele mai multe ori destructivă, venind în special din frică şi umilinţă, în mică măsură din soluţii şi speranţe.

Lideri vizionari şi funcţionari politici: evitarea problemelor prin corectitudine politică şi ambiguitate constructivă

Este motivul pentru care democraţia de tip vechi care evită căderea în populism a produs lideri mai preocupaţi şi cunoscători ai unor formule corecte politic, ai unor mesaje care să marcheze ambiguitatea constructivă, să împace şi capra, şi varza, şi să nu soluţioneze nimic, tocmai pentru că nu trebuie să supere pe nimeni. Fără vlagă, nişte tehnicieni ai politicului, nişte contabili ai majorităţilor, nişte birocraţi ai ştiinţei devenirii politice fără a pune substanţă, de a vorbi fără a spune ceva relevant, a unor eurocraţi şi nu a unor vizionari. Pe partea cealaltă, populismul vine cu propriii lideri din ce în ce mai vizibili ai discursurilor sforăitoare, ai calităţilor individuale, ai carismei atavice, ai curajului de a depăşi sforăitor corectitudinea politică şi nu rareori democratică, propunând în schimb teme de impact cu soluţii aiuritoare, care tratează doar efectele foarte vizibile, nu cauzele sau simptomele sociale, fiind la originea unor noi probleme şi crize viitoare dacă s-ar aplica politici în aceşti termeni.

Se aude tot mai tare un cor generic al plângerilor că nu există lideri la nivel european, că s-au pierdut marile personalităţi, că s-au pierdut profesioniştii ce fug de politică, că funcţia publică e destinată unei zone mediocre şi fără viziune ale societăţii, preocupate să se strecoare fără să deranjeze şi nu să blocheze pornirile excesive sau nerealiste ale politicienilor-trombon, fără să rezolve instituţional probleme specifice dificile prin incluziune, dialog, soluţii relevante. Şi cei care deplâng pierderea liderilor europeni cu viziune, cu mesaj, capabili să angreneze societatea în propriile soluţii, cu curaj şi forţă de atragere a energiilor independente ale societăţii au dispărut, sunt întotdeauna depăşiţi şi sunt preferaţi politicienii mai puţin ambiţioşi, dar buni cunoscători ai meandrelor majorităţilor largi, care preferă corectitudinea politică. Soluţia populistă s-a dovedit a fi una a falşilor lideri, pentru că aici nimeni nu a reuşit niciodată să vină şi cu soluţii la fricile amplificate oratoric tot mai vocal.

Strategie, capcane şi politicile „panglicilor de tăiat“

Aceste efecte secundare ale unor dezvoltări democratice fac ca grupurile sofisticate, de dreapta, active, cunoscătoare ale societăţii, să nu fie atinse niciodată de programe şi elemente concrete de oferte electorale. Accesul e mult mai dificil şi reclamă o analiză profesionistă reală a temelor reclamate. E acelaşi lucru care se petrece şi în cazul problemelor cu soluţii controversate, care reclamă un efort major şi pierderea unei părţi a electoratului, ce devine perdant ca efect al soluţiei finale. Din acest motiv, politicienii clasici preferă fie non-soluţiile, care presupun a deranja cât mai puţin, chiar dacă nu se rezolvă problema, sau menţinerea acestor teme ascunse şi machiate în substratul social şi instituţional al societăţii. Aceste elemente constituie adevăratele capcane, teme pe care nu le abordează nimeni frontal pentru că înseamnă costuri politice indiferent care ar fi soluţia, ele se perpetuează şi ajung la adevărate cangrene ale organismului social şi instituţional statal. Când foarte multe asemenea cangrene, aceste adevărate capcane neabordate şi acoperite cu sclipici propagandistic, se maturizează, ele pot da naştere unor crize majore cu impact impredictibil asupra oricui ar gestiona domeniul vizat, a oricărei forţe politicie sau politician. Şi societatea românească are o întreagă colecţie de asemenea teme acoperite şi a căror soluţionare a fost amânată sine die de către guvernele succesive, şi care ameninţă oricând să sară în aer la cel mai mic imbold, la orice criză din acea zonă.

În fine, o altă temă majoră, care se constituie în efect secundar al democraţiei de tip vechi, este evitarea alocărilor în zona proiectelor strategice. Din lipsă de fonduri, în urma crizei financiare, multe societăţi înclină să investească exclusiv în proiecte cu rezultat imediat.

Orice decident vrea să taie panglica proiectului său şi nu să aloce fonduri şi efort intelectual şi politic unor teme strategice, care înseamnă soluţii durabile unor problema mari ale ţării, dar a căror „panglică” ar urma să o taie succesorul succesorului său.

Cum scopul oricărui ales este să-şi gestioneze mandatul în aşa fel încât să fie reales, sau a unui numit să fie rechemat şi re-numit, investiţia în soluţionarea marilor probleme strategice, ca şi în identificarea şi soluţionarea „capcanelor” adânc îngropate în societate nu se mai face niciodată până când o criză nu aruncă în aer tema, o aduce în prim plan şi expune situaţia publicului larg şi oprobiului electoratului.

Societatea civilă vibrantă: de la contemplare la sancţionare şi implicare

În ultimul an am avut două evenimente majore care au subliniat faptul că avem în România o societate civilă vibrantă, sofisticată, evoluată. Şi nu vorbesc neaparat de cea organizată în sens clasic în fundaţii, organizaţii neguvernamentale, sindicate, mass-media cu adevărat liberă şi grupuri de interese legitime. Ci exact la cetăţenii care au generat două schimbări majore, şi care marchează o trecere relevantă spre o aevărată revoluţie a clasei de mijloc, revoluţiile de dreapta care afectează, în mod substanţial, exact partidele de dreapta, fără a lăsa inert electoratul de stânga evoluat, de unde impactul general asupra societăţii.

Precursorii au fost Salvaţi Bucureştiul sau Uniţi Salvăm Roşia Montană: atunci manifestări publice au putut fi generate pe teme specifice şi cu impact mai degrabă neaşteptat în a genera reacţie în societatea românească: protecţia monumentelor istorice, protecţia mediului. Nu vorbesc aici despre abordări ecologiste secvenţiale, oportuniste, în funcţie de cine plăteşte, nici de manifestanţii de profesie, ce cangrenează automat orice mişcare de stradă. Vorbim despre mişcări civice genuine care au strânit atenţie, interes şi ieşiri publice cu bună-credinţă a unui electorat educat, cu discernământ şi spirit civic consacrat.

Acum, în ultimii ani, mesajele au fost reluate şi transformate în acţiune politică relevantă, cu impact major, de către fenomenul blocării accesului diasporei româneşti la vot, în alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014 şi de sancţionarea unei întregi acţiuni politice neprofesioniste, corupte şi ostentative a Parlamentului, cu precădere a majorităţii şi a Guvernului Ponta, pe baza declanşatorilor reprezentaţi de coloana oficiale ucigaşă a unui vicepremier ajuns mult prea sus pentru propria pregătire, Gabriel Oprea, şi a tragediei de la clubul Colectiv. În ambele cazuri impactul a fost major: alegerea lui Klaus Johannis ca preşedinte în 2014 şi căderea guvernului Ponta în 2015, respectiv autorecuzarea fostei majorităţi şi a partidelor politice în general, de la asumarea guvernării politice, respectiv preluarea executivului de către un guvern de profesionişti, numit tehnocrat.

A fost un semnal clar de sancţiune, o acţiune de impact major şi cu relevanţă de substanţă, pentru că a marcat transformarea clasei de mijloc, a unor grupuri active auto-suficiente ale societăţii, cu preocupări depărtate de politică, alegeri şi reprezentare, din faza contemplativă şi absenteistă în cea de sancţionare a tarelor societăţii şi acţiunilor reprobabile ale guvernării şi politicului. O revoluţie a corporatiştilor, studenţilor, oamenilor cu profesie, cu educaţie superioară, a electoratului sofisticat din grupurile sociale care au schimbat contemplarea şi comentariile virtuale în acţiune în stradă, în sancţiune la vot şi manifestare a voinţei politice prin acţiuni publice. Nu cerând bani, fără majorări salariale şi prestaţii sociale aberante, nu acţionând în spaţiul social, ci reclamând verticalitate, profesionalism, competenţă, morală. Valori altfel rareori exhibate în manifestaţiile publice, niciodată în cele de o asemenea amploare şi cu asemenea impact.

Conflicte şi crize. Furtuna perfectă

Dacă la nivel intern în democraţiile liberale se manifestă problemele pe care le-am relevat mai sus, inclusiv în România, nici la nivel internaţional lucrurile nu arată mai bine. Conflicte şi crize succesive se abat asupra Europei şi a lumii, afectând politici, lideri, proiecte, bugete. Într-adevăr, după primăvara arabă a venit criza siriană, apoi ieşirea Irakului din zodia înţelegerii tripartite sunito-şiito-kurde şi, respectiv, utilizarea de-Bath-ificării care a dat naştere la marginalizarea minorităţii sunite, altă dată la guvernare alături de Saddam Hussein şi crearea Al Qaeda din Irak, transformată după excluderea formaţiunii din organizaţia internaţională în Daesh-autointitulată Statul Islamic. Au urmat valuri de refugiaţi, terorism, acţiunea revizionistă şi revanşardă a Rusiei în Ucraina, anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei, ulterior ofensiva militară din Siria şi Estul Mediteranei, crearea zonei de interdicţie de acces aerian şi maritim şi presiunea asupra Turciei, respectiv incidentul doborârii avionului de luptă rus care bombarda populaţiile turcomane de la frontiera siriano-turcă. Una peste alta o furtună perfectă.

S-a pus problema redesenării frontierelor, temă la care au achiesat tacit şi unele forţe politice la nivel european. Migraţia şi valurile de refugiaţi au dus la exacerbarea dreptei populiste şi la victoria Frontului Naţional la alegerile regionale, în timp ce tentaţia Europei cu două viteze, a redesenării regulilor Schengen şi a adâncirii faliilor intraeuropene creşte dramatic. O situaţie ce reclamă din nou lideri pregătiţi, curajoşi, cunoscători, calmi, capabili să gestioneze simultan probleme interne şi externe, să fie implicaţi, să valorifice repede oportunităţile şi să limiteze propriile vulnerabilităţi naţionale. Lideri capabili să rezolve simultan mai multe crize, să se concrentreze deopotrivă asupra ameninţărilor clasice şi hibride din est, ameninţării teroriste din sud, a valului de migranţi de pe toate frontierele şi să-şi conducă naţiunile şi Europa în noua era a turbulenţelor maximale. Iar aici pregătirea profesională şi psihologică e obligatorie, ca şi calităţile de lider cu viziune, forţă, care inspiră încredere şi e urmat şi susţinut de populaţie, cetăţeni, alegători.

Această realitate deschide oportunităţi multiple în spaţiul public tinerilor care aleg să se angajeze politic sau se află deja în partide, celor care au fost în stradă şi aleg, după acţiunile de sancţiune, pe cele de implicare, noilor politici şi noilor-viitoare generaţii de politicieni mai tineri sau mai în vârstă, dar care nu au gustat încă din politică. Oportunităţi, dar şi riscuri, pentru că partidele majore care sunt pe piaţa politică îşi au deschideri şi oferte atrăgătoare, dar nu întodeauna transparente, maschează încă trasee şi coridoare ale deciziei reale ce implică poziţii mai puţin relevante public şi încă sunt tributare unor formule de finanţare nu rareori reprobabile. Pentru că lansarea unor formaţiuni politice noi relevă aceleaşi greutăţi financiare şi de audienţă, într-o piaţă media încă tributară unor formule de finanţare departe depiaţă şi competiţie loială. Dar e un drum fără întoarcere pentru că guvernarea unui stat democratic şi reprezentarea în Parlament este fundamentală într-o democraţie, iar responsabilitatea guvernării aparţine partidelor politice.