Cum se (auto)sabotează o carieră

„Domnul Barbu pentru noi este Andrei Marga II”

Pe Daniel Barbu l-am avut student la secţia de Istoria şi Teoria Artei a facultăţii de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Trebuie să spun că era un student strălucit. Cultivat, matur, harnic şi, pe deasupra, om credincios. (Asuma, la vremea aceea, ortodoxia, pînă la mici ticuri verbale: nu spunea „tradiţie”, spunea „predanie”. Ulterior a trecut la catolicism nu ştiu cu ce urmări…).

Cînd, în 1990, am ajuns la Ministerul Culturii şi s-a pus problema să găsim noi directori pentru instituţiile importante ale sistemului, numele lui Daniel Barbu mi-a venit imediat în minte pentru conducerea Editurii Meridiane, specializată în publicaţii de artă. Era foarte tînăr şi încă necunoscut, astfel încît nu mi-a fost uşor să-l impun ca director. Şi cei din guvern şi alţii mă întrebau, contrariaţi, de unde l-am scos. Iar eu puneam, mereu, aceeaşi placă encomiastică: e un tînăr remarcabil, tocmai bun să preia, cu energie proaspătă, o editură de profil, într-o lume post-revoluţionară. În cele din urmă, dl. Barbu a fost instalat în funcţie.

La cîteva săptămîni după acest „succes”, mi-a cerut o întrevedere: voia să fiu de acord cu concedierea tuturor celor care lucrau, de ani buni, în redacţia Meridianelor. I-am explicat că, în principiu, directorii pe care îi numesc au mînă liberă în interiorul „întreprinderii” lor. Dar că mi-e greu să înţeleg o asemenea decizie radicală. Dacă e vorba de un caz-două de incapacitate sau indisciplină, putem discuta, dar o redacţie întreagă? Întîmplător, lucrasem, înainte de 1989, cu membrii acelei redacţii, profesionişti eficienţi şi cumsecade, fără „derapaje politice” incriminabile. „Mai gîndeşte-te!” – am spus în încheiere, „dar te previn că ideea ta nu se susţine”. N-a trecut, cred, nicio săptămînă, cînd am primit un telefon de la şeful meu de atunci, dl. Petre Roman, care m-a întrebat, încă o dată, cine e, în definitiv, acest Barbu. I-am răspuns cu acelaşi discurs pe care îl repetasem pînă atunci, ori de cîte ori fusese nevoie: credeţi-mă, e un tînăr cu foarte bune calificări profesionale, un om de viitor etc. etc. Petre Roman a răspuns oarecum amuzat:

„Tocmai am primit un memoriu de la el, în care te reclamă ca opozant al reformei, cripto-susţinător al vechilor nomencalturişti, pe scurt, sabotor al programului guvernamental”

Am căpătat memoriul cu pricina la cabinet şi nu mi-a venit să cred ce citeam. Evident, perplexitatea a fost urmată de iritare. Ce fel de alcătuire lăuntrică poate avea un om care răspunde în acest fel unei enorme investiţii de încredere? L-am chemat de îndată pe domnul director la mine şi i-am cerut să-şi scrie demisia. A făcut-o şi, de-atunci, are destule motive să mă deteste.

După cîţiva ani, a reapărut în postura de consilier prezidenţial pe lângă Emil Constantinescu, apoi a devenit „intelectualul” unei fundaţii conduse – n-o să credeţi – de Petre Roman, care uitase, probabil, între timp, episodul din 1990. La un moment dat, se lipise de Dinu Patriciu (a cărui pricepere în materie de oameni e în chip tragi-comic confirmată de marii săi prieteni Roşca-Stănescu şi Peter Imre). Era însă clar că omul vrea mai mult. S-a înregimentat tenace în comando-urile dârze ale Antenei 3 şi a luptat, seară de seară, pentru dreptate. În sfîrşit, recompensa a venit: consilier interimar al interimarului Antonescu şi, în sfîrşit, ministru al Culturii. După care a dovedit aceeaşi inapetenţă pentru comportamentul ministerial şi pentru inteligenţă administrativă ca şi colegul său de idei Andrei Marga. Am putea spune, aproape: domnul Barbu pentru noi este Andrei Marga II.

N-aş fi scris acest text, dacă, înţelepţit, într-un târziu, de perdantele „meandre ale concretului” la care s-a expus, dl. Barbu s-ar fi retras din viaţa publică, pentru a se dedica talentelor sale reale: profesorat, cercetare, cărţi. Dar l-am văzut reapărând în mica lui familie de mâhniţi civici de pe ecranele postului-mamă: la fel de inadecvat, de previzibil în umoarea lui păstoasă, de hămesit după o ţâră de audienţă şi, poate, cine ştie, după vreo nouă propunere. Şi atunci m-am gândit să încerc încă o dată, o ultimă dată, să îl ajut. Să îl rog, bătrîneşte, să se întoarcă la ale lui. Ştiu că e încă în stare să scrie cărţi foarte bune, să dea cursuri utile, să se pronunţe, nepartizan, în dezbaterile grele ale ţării. Sunt domenii în care lipsa de caracter şi vanitatea bolnăvicioasă – deşi nerecomandabile - nu pot juca feste atât de mari ca pe scena politică.

Dacă am noroc, dl. Barbu îşi va veni în fire. Dacă nu, se va răfui cu mine în loc să se răfuiască – aşa cum ar trebui – cu el însuşi. Va spune că n-am operă, că sunt băsist, că eram în corespondenţă cu Ceauşescu şi alte asemenea mârâieli obosite. În cazul acesta, insul nu poate fi ajutat. Îşi va sabota, ca şi pînă acum, înzestrările reale, cu Sinele pe sine călcînd.