Cum se redeschide vechea capcană pentru România

Este una generală pentru ţările din estul şi sud-estul Europei şi, din motive pe care le veţi înţelege imediat, foarte uşor de motivat la nivelul opiniilor publice occidentale, centrată pe exemplul României.

Ţară care, timp de decenii, şi-a permis, prin indolenţa şi neştiinţa de joc a politicienilor care s-au succedat la guvernare, să se complacă în situaţia ruşinoasă de a fi declarată sursă majoră pentru fenomenul criminalităţii cu care se confruntă şi care exasperează Occidentul.

Suntem acum în perioada de pregătire pentru alegerile cu miză crucială din Germania şi Franţa, moment care care să se arate că se iau măsuri, că se trece la treabă, că vigilenţa liderilor se află la cote maxime, etc. Ce este mai la îndemână, în consecinţă, decât să reiei vechile teme de campanie care s-au dovedit atât de folositoare la timpul lor, mai ales că atmosfera de pe pieţele politice interne este favorabilă a tot ce înseamnă imagine de lider dur, decis, cu priorităţi precise şi legate în primul rând de asigurarea ordinii şi securităţii interne.. Peste tot e aşa, dar cu deosebire în Franţa şi Germania, unde tema securităţii tinde să devină subiectul prim de campanie preluat şi dezvoltat la modul polemic-exploziv de partidele naţionalist-extremiste.

Drept care, în logica elementară a jocului, se caută acum cea mai potrivită imagine de identificare a duşmanului, a pericolului comun deoarece agresează finalmente valorile comune unui spaţiu. Începutul s-a făcut în campania pro-BREXIT, cu ţintele clare anti-imigraţioniste, românii (alături de polonezi) constituind unul dintre exemplele predilecte. Aşa cum, după referendum, au devenit şi ţintele predilecte ale actelor de violenţă motivate rasial, fenomen aflat în continuare în creştere şi care este evident că se va amplifica după ce în UK se vor adopta legislaţiile protecţioniste şi care se anunţă extrem de restrictive pentru piaţa muncii.

Foarte interesantă (eu cred şi semnal foarte serios de alarmă pentru politicienii noştri) este apariţia unui document confidenţial redactat în septembrie de către delegaţiile germană şi franceză la Consiliul Europei, o notă pe care o puteţi consulta integral la finele acestui text.

Priveşte măsurile urgente care trebuie luate în cazul „infracţiunilor privind proprietate şi care sunt comise în Europa de către grupuri de crimă organizată extrem de mobile”.

Autorii sunt „grupuri de crimă organizată itinerante care provin în principal din zona Europei de est şi de sud-est....”. Iar un material anterior, realizat de autorităţile belgiene, identifica foarte precis ţările de origine ale acestor infractori:

„Criminalii sedentari sunt nomazi, originari din republicile fostei Iugoslavii, România, Franţa şi Belgia. Sunt nomazi care, în acest moment, constituie o populaţie fără o ţară reală. În termeni istorici, acest grup de populaţie a sosit în Europa occidentală în valuri largi de migraţie. Acum au naţionalitate belgiană, sau cer azil sau sunt ilegal de teritoriu...”

Veţi vedea care sunt măsurile cerute în vederea intensificării cooperării poliţieneşti, schimbului de informaţii, constituirii de noi operaţiuni comune cum a fost DECEBAL (operaţiune în Balcanii occidentali pentru destructurarea unor astfel de reţele) etc.

Ceea ce trebuie însă să ne intereseze în mod deosebit este faptul că discuţia se poartă asupra unui grup specific de populaţie, romii provenind majoritar din România şi, la fel majoritar, prezentând acte de identificare româneşti în momentul percheziţiilor.

De aici poate reîncepe problema de care ţara noastră s-a lovit de atâte ori în decursul ultimelor două decenii, prin identificarea pe care am lăsat-o să se producă între grupul de nomazi şi identitatea românească. Sigur, se poate replica, identificare superficială şi absolut tendenţioasă.

Aşa e. Numai că ea s-a făcut, se face, se va face în continuare, fiind exploatată la nivelul mass-media ca fiind unul dintre cele mai facile materiale de realizat pe tema surselor de poluare şi insecuritate din societăţile occidentale. Procedeu care se reia în buclă, de fiecare dată precedând apariţia unei campanii, poate chiar parte dintr-o campanie politică, oricum anti-imagine pentru România.

Un exemplu, recentul reportaj realizat de o televiziune franceză cu cerşetoare care se dădeau refugiate din Alep şi apoi recunoşteau că veneau din România. Noutate? Deloc, căci doamnele şi domnişoarele rome de la noi băteau mai demult străzile din Bruxelles dându-se drept victime ale conflictului din Kosovo.

Eram, la acea vreme, în biroul de la Consiliul European pentru a face un interviu cu Javier Solana, proaspăt numit Înalt reprezentant al UE pentru politica externă şi de securitate comună. Când să începem, primeşte un telefon şi este invitat urgent la Comisie, unde trebuia să se vadă cu un prim ministru. Asta e, îm spune, vino cu mine şi facem interviul acolo, după ce termin, că apoi mă duc să prind avionul de New York. Ok, plecăm împreună, înconjuraţi de echipa sa protecţie. Trebuia doar să traversăm strada, aşa că nu a mai luat maşina. La ieşire, se opreşte brusc în faţa unei doamne care era aşezată pe jos, îmbrăcată cu ceva care aduca sumar a burka şi care purta vizibil un carton pe care era scris „Ajutaţi o victimă a războiului din Kosovo!”. O întreabă de unde vine. Femeia nu răspunde decât cu textul clasic „donnez-moi une piece pour manger!”. O întreb şi eu în româneşte de unde vine, răspunsul fiind sincer: „Din Slatina, maică, dă şi tu ceva că eşti român de-al nostru!”. Javien Solana, plin de apreciere, mă laudă că ştiam să vorbesc kosovara, face un semn cuiva din suită să dea ceva şi pleacă mai departe.

Slavă Domnului, de data aia, n-a fost nevoie de explicaţii şi a rămas apărată identitatea kosovară a doamnei cerşetoare. Dar de câte ori trişeria ordinară a fost descoperită?

De câte ori reţelele astea de cerşetorie (care acum se dezvoltă exponenţial) au servit într-adevăr ca bază de recrutare pentru organizaţiile de crimă organizată? Când oare va veni vremea să admitem că aceste reţele de cerşetorie şi care au şi componenta de profesionişti care dau spargeri în case au la bază organizarea făcută acasă, sunt alimentate prin trafic de persoane şi valorifică acasă veniturile realizate în ţările-ţintă.

Dacă vom admite asta, atunci, poate, în viitorul proiect de ţară, va fi inclusă şi această dimensiune esenţială a cărei rezolvare trebuie să cerem a fi făcută prin eforturi financiare şi de cooperare tehnică cu reţelele europene atât de bine dotate şi finanţate. Nu mai ajunge să înregistrăm pasivi situaţia, ci trebuie să ne integrăm în ceea ce se face acum ca nouă reţea de luptă europeană împotriva tuturor tipurilor de trafic, să folosim bani europeni pe care cineva va fi ales profesionist să-i acceseze şi să-i utilizeze în programe reale în teren.

Dacă nu, vom rămâne prizonierii unei capcane care a mai funcţionat, cea în care "răul clasei" este numit în faţa colectivului care, astfel, este descărcat de păcate şi poate merge liniştit mai departe. Cel puţin la nivel de imagine.