Dansând cu lupii ideologici pe ruinele realităţii

Definiţia ideologiei făcută de Marx  a fost deseori nuanţată, până la sofisticare, un secol mai târziu, dar rămasă în esenţă exactă. Singura corecţie valabilă priveşte sfera de întindere a ideologiei în societatea actuală. Marx o restrângea la o formă de exercitare a puterii politice de către cei care o deţineau, şi care înlocuia realitatea cu un set de idei despre realitate, necesare pentru controlul acesteia din urmă.

Astăzi e limpede că ideologia nu e o armă aflată exclusiv în mâna politicienilor la putere, dar una în mâna tuturor purtătorilor de cuvânt din societate. Fie societatea democratică, teocratică, liberală sau totalitară. Doar gradul de influenţă diferă de la una la alta. Ideologia are o cu atât mai multă influenţă, cu cât societatea nu e stabilizată democratic, fiind, în schimb, redutabilă în toate regimurile totalitare, indiferent de natura lor.

Problema se poate pune şi altfel: presiunea ideologică e absolut necesară în regimurile autoritare, chiar şi în cele fasciste, aparent lipsite de ideologie, în sensul de la Marx, fiindcă nu răstoarnă realitatea în imagine, dar, în democraţii, ea nu mai este neapărat o armă în posesia statului, ci una de care se folosesc mass-media, presa scrisă şi, în general, liderii şi formatorii de opinie.

Internetul a pus la dispoziţia acestora din urmă mijocul de a schimba guverne, preşedinţi sau forme de guvernământ. Primăvara arabă din anii trecuţi a dovedit eficacitatea ideologicului asupra politicului şi a străzii asupra instituţiilor statului. Havel afirma că intelectualii, cei lipsiţi, în sens politic, de putere, sunt cei care vor contribui la dărâmarea comunismului, şi anume, prin puterea cuvântului. Nu numai fiindcă comunismul este o utopie bazată pe ideologie, pe cuvinte, adică, dar şi pentru că, vorba idealistului Camus, spiritul sfârşeşte totdeauna, mai devreme sau mai târziu, prin a frânge sabia.

Ideologia are o cu atât mai multă influenţă, cu cât societatea nu e stabilizată democratic, fiind, în schimb, redutabilă în toate regimurile totalitare, indiferent de natura lor.

Epoci întunecate

Eşecul aproape universal al comunismului nu pare să fi vindecat lumea de utopii ideologice. Din contra, asistăm în prezent la ravagii ideologice foarte diferite, care ne duc cu gândul la epoci întunecate din istorie. Islamismul radical este una dintre cele mai criminale. Particularitatea ideologiilor este de a clădi castele pe nisip. Ele nu construiesc nimic solid şi durabil. ISIS a putut la un moment dat lăsa impresia că a edificat un califat cu destin istoric. Odată înfipt stindardul negru la Mosul şi la Palmira, oamenii califului autoproclamat n-au mai făcut altceva decât să exploateze în scop propriu resursele în petrol ale regiunii, să instituie teroarea şi să ucidă bestial sute de mii de oameni. Ţinut în viaţă de considerente ideologice idioate, Califatul se va prăbuşi nu peste mult timp, înainte chiar de a fi devenit un stat.

Spuneam că lecţia comunismului n-a fost învăţată. A murit Fidel Castro şi i-am auzit pe mulţi vorbind despre el ca despre o legendă. O spunea chiar o doamnă care conduce o Organizaţie neguvernamentală specializată în apărarea drepturilor omului. Să lăsăm la o parte faptul că Fidel Castro a fost un odios criminal (l-a dat pe mâna FBI până şi pe aliatul său Che Guevara, cînd s-a temut că-i va deveni rival), comparabil cu Stalin şi cu Mao, păstrând proporţiile, dar să nu uităm că a nenorocit o ţară întreagă, rămasă înapoiată economic şi social timp de şase decenii. Şi asta, din cauza ideologiei comuniste călăuzitoare, pe care Castro o susţinea încă în anii 2000, când era deja cu un picior în groapă, împotriva realităţii crunte care îl contrazicea pe aproape toată planeta. Aceeaşi ideologie e valabilă în variantă soft în Venezuela preşedintelui-şofer de autobuz Maduro, unde până şi benzina a fost raţionalizată, deşi ţara sud-americană are cele mai mari rezerve de petrol din lume.

Rezistenţa factorului ideologic

La o conferinţă internaţională organizată de PSF la Paris, l-am auzit pe liderul de azi al partidului socialist distingând între socialismul de stat (care ar fi, vezi bine, comunismul) şi socialismul curat (murdar!), aflat la putere în Franţa. Distincţie pur ideologică, la care n-au reacţionat nici fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, nici prietenul meu, disidentul polonez bine-cunoscut Adam Michnik. În ce mă priveşte, am părăsit sala, iar seara i-am invitat la cină pe amândoi şi am discutat pe larg vocabularul de esenţă ideologică al socialistului francez. Eu, uimit de rezistenţa factorului ideologic, ei, nedumeriţi de... intoleranţa mea. Asta e problema care mă frământă: în pofida tuturor eşecurilor ideologice din secolul trecut (la anul pe vremea asta, vor fi 100 de ani de la Marea Revoluţie din Octombrie!), majoritatea conducând la sisteme de guvernământ criminale, oamenii politici, de dreapta sau de stânga, înfrăţiţi în ignoranţă şi superficialitate, continuă dansul ideologic pe ruinele realităţii.