De la mica majoritate, prin imunitate, către infailibilitate

Perfect este numai bunul Dumnezeu. Dar Dumnezeul creştinilor nu stă închis în ceruri, ca în cazul Dumnezeului altor popoare necreştine, ci el coboară pe Pământ. Şi coboară din când în când, în faptă sau în gând, după reguli numai de el ştiute. De unde şi expresia „Neştiute sunt cărările Domnului”.

În perioada interbelică, a fost o bucată de vreme când Dumnezeu s-a retras, fiind supărat pe pământeni, iar Tudor Arghezi plânge şi deplânge amarnic această situaţie dramatică în Psalmii săi. Pe vremea comuniştilor, Dumnezeu a fost alungat de pe Pământ, şi chiar şi din Ceruri, locul rămas vacant fiind luat de către dictator, care era alesul unic şi de neînlocuit.al întregului popor. Se pare că după 1989, cerurile s-au dechis din nou, încât  Cel Prea-Înalt dă semne noi de coborâre, în una sau alta din cele trei ipostaze ale Lui, adică Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
 

Presa ne relatează că, în SUA,  o fetiţă de 14 ani a rămas gravidă, dar pretindea sus şi tare că nu a avut niciun contact sexual cu vreun băiat, cu „partea bărbătească”, aşa cum i se mai spune. Mama i-a tras o mamă de bătaie bună, dar, după câtăva vreme, a avut o revelaţie, o iluminare. De ce nu ar fi virtualul ei nepot, chiar Iisus, iar virtuoasa ei fiică o  reîntruchipare a Fecioarei Maria!? Doar însăşi Sfânta Scriptură ne vorbeşte în cuvinte foarte clare despre „A doua venire a Domnului”. Aşadar, mai întâi, revelaţia, apoi zisul şi făcutul, încât echivalentul modern al Sfintei Ana, bunica lui Iisus, a reamenajat întreaga casă, potrivit noilor imperative cereşti. Şi cum democraţia avansată din SUA este un model pentru tânăra democraţie din România, este firesc, ba este chiar logic, să apară şi în ţara noastră unele semne similare. Despre Daniil Sihastrul ştim că s-a retras într-o grotă, adâncindu-se în căutarea lui Dumnezeu şi acolo a rămas, tot călugăr fiind, până la capătul vieţii. În schimb, în epoca postcomunistă, Gigi Becali ajunge după gratii, tot un fel de „grotă”, numai că la ieşire el vine cu un fel de voce nouă, care ar vrea să ne amintească de Iisus. Dacă tot se identifică adânc cu mesajul lui Iisus, oare de ce nu ar putea fi Gigi Becali chiar o nouă ipostază a lui Iisus, dacă tot este vorba de „A doua venire a Domnului!?”

Între cele două direcţii ale religiei creştine - catolică şi ortodoxă -, există doar câteva diferenţe, suficiente pentru a constitui o dihonie sau o fisură, cum o numim noi. Printre altele, catolicii au consacrat  faimoasa teză a infailibilităţii Papei de la Roma. Adică, om fiind şi el, „Papa cu a lui trei coroane, pusă una peste alta”, cum îi zice Mihai Eminescu, nu este supus greşelii, nu poate greşi Acum, că urcăm de la cele pământeşti către cele cereşti, sau procedăm invers, adică  ne coborâm între cele două lumi  putem descoperi şi puncte comune. În acest sens, dacă numai bunul Dumnezeu este perfect, totuşi, şi omul, făcut „După chipul şi asemănarea Lui”, trebuie să participe cumva la perfecţiune.

Probabil că, inspiraţi şi de această idee creştină, juriştii au elaborat conceptul de imunitate. În sacra-consacrata Constituţie, se scrie foarte clar că parlamentarii se bucură de imunitate în două şi numai în două situaţii:

1. Atunci când votează;

2. Atunci când îşi exprimă opinia politică.

Aşa ar trebui să fie, numai că, atunci când trecem de la vorbe la fapte, găsim şi aici o fisură. Sau, altfel spus, lumina divină a cuvintelor este trădată, este umbrită de fapte. Astfel că, alături de fisură, mai intră în joc şi umbra, tot ca metaforă. Că este plasticizantă sau că este revelatorie - cum ar spune Lucian Blaga -, umbra are un diapazon foarte larg, adică diverse grade de densitate. Aceste grade se distribuie între „umbra unui copac”, despre care vorbea Platon, şi umbra cea mai densă, întruchipată în chiar întunecatul. Sau diavolul, cum îl numeşte religia creştină pe cel care îşi ascunde mereu numele, pentru a nu-şi trăda identitatea, şi căruia poporul român îi spune şi Dracul. Lucrarea acestuia o putem desluşi, spre exemplu, în interpretarea pe care Călin Popescu Tăriceanu i-o conferă sau i-o oferă conceptului politic de imunitate parlamentară.

În Constituţie scrie negru pe alb că este vorba de imunitate în cazul exprimării opiniilor politice. Că îi spunem „părere”, că îi spunem „punct de vedere”, opinia se exprimă printr-o propoziţie, cu subiect şi predicat, apoi, printr-frază, cu propoziţii care pot fi coordonate sau subordonate, dar şi printr-un discurs. Fostul nostru coleg Ion Cristoiu consideră că mulţimea ascultătoare are nevoie doar de propoziţii, nu şi de fraze, cu atât mai puţin de discursuri. Dacă mai facem un pas în concizia exprimării, ajungem la ideea unui englez pragmatic (Ayer), care considera că întreaga moralitate umană poate fi exprimată prin interjecţii. Aşa o fi, iar unele adunări politice confirmă această opinie, ele ajungând să fie un război al interjecţiilor. Numai că, prin interjecţii, facem tranziţia de la limbajul verbal la limbajul corporal. Călin Popoescu Tăriceanu, fiind un domn, nu recurge la această tranziţie vulgară, una mai degrabă de mahala. Dânsul recurge la o altă tranziţie, una mai subtilă şi compatibilă cu ideea „libertăţii absolute”, pe care o susţine vehement. Când l-a apărat pe Varujan Vosganian de „braţul cel lung al justiţiei”, preşedintele Senatului afirma că toate deciziile fostului ministru au avut un caracter politic, deci se bucură de imunitate.

A pune semnul egalităţii între o opinie, care este reflexivă şi verbală, deci contemplativă, şi o decizie, care este activă şi cu efecte practice, este o confuzie absolut periculoasă.

Aici imunitatea se dilată treptat şi este extinsă de la cuvinte la decizii şi hotărâri. Aceeaşi extensie a imunităţii merge mai departe sau, cum ar zice Klaus Iohannis, mai „face un pas”, încât nu numai decizia, ci şi o acţiune, luată în întregul ei, intră sub umbra protectoare a imunităţii. Numai pe această cale, adică mergând „pas cu pas” pe calea unei erori, care poartă numele de extrapolare, şi pe care comuniştii o numeau „generalizare pripită”, poate ajunge Călin-„Filă de poveste” la următoarea bizară propoziţie: „Acţiunile politice ale guvernului nu pot fi anchetate de justiţie”. Pentru a-l proteja pe social-democratul Victor Ponta, neoliberalul preşedinte al Senatului pune semnul egalităţii între cuvintele „opinie” şi „acţiune”. Această egalitate sau egalizare are în acest caz şi un sens invers de mişcare, adică acţiunea este redusă doar la opinii, adică la tot felul de proiecte-povestite, mereu proiectate şi numai parţial sau deloc realizate de către Guvernul Ponta. Sub această mascaradă ideologică, „băieţii deştepţi” îşi pot vedea  mai departe de interesele lor liniştiţi. Extinzând imunitatea de la opinie la decizie, apoi la acţiunea în întregul ei, Călin Popescu Anton Tăriceanu merge discret, deci tot „pas cu pas”, către o valoare fundamentală a religiei creştine în varianta ei catolică, deci către menţionata infailibilitate.  Am putea zice că în acest caz, drumul făcut „pas cu pas”, a găsit, în sfârşit, un ultim popas.
 

Printre corespondenţele posibile între Pământ şi Ceruri, dacă cercetăm cu mare atenţie, mai putem găsi câteva. În dogmatica teologică, numărul trei (3) este un număr sacru. Dar, acest număr îl descoperim şi pe Pământ, în ecuaţia lui „Cei  trei”: adică Tăriceanu, Ponta şi Zgonea. Întâlniţi în taină, dânşii elaborează un document adresat tuturor ambasadelor, chiar întregului Pământ, prin care îşi susţin puritatea infailibilă, ca.şi vinovăţia exclusivă a adversarilor lor politici. I-am putea numi, într-un limbaj profan, „Cei trei muşchetari”, adică Athos, Porthos şi Aramis, dar rămâne întrebarea unde este , oare, D Artagnan!? În limbaj religios, i-am putea numi şi „Cei trei crai de la răsărit”, dar şi aici există unele dificultăţi. Cu cuvântul „crai” poate fi asociat doar unul şi doar prin extensie ar putea intra şi al doilea în cercul cuvântului. La fel se întâmplă şi cu „răsăritul”, că ne referim la ruşi, sau ajungem până la chinezi, ca odinioară Marco Polo, sau Spătarul Milescu, la noi. Dar, aici, dincolo de aceste dificultăţi dialectice, rămâne deschisă întrebarea fundmentală „Care este, oare, vestea cea mare”a crailor!?

PS  Recent, pe linia mereu întreruptă şi reluată a ecumenismului, Papa Francisc a propus găsirea unei unice zile pentru sărbătorile de Paşte, Unic fiind şi Iisus. Reacţiile sunt foarte diverse, amintindu-mi de un film de pe vremuri: „Nu-i pace sub măslini”. Poate ne trezim cu o vizită a creştinului-ortodox Victor Viorel  Ponta la Scaunul papal sau cu cine ştie ce iniţiativă ecumenică a „Celor trei”, anumite „semne” existând în acest sens, după cum am văzut şi vom mai vedea.