De ce nu suntem în stare să fim europeni

Noi nu avem nevoie de duşmani pentru că reuşim de minune să ne punem piedici singuri

Ne-am obişnuit să fim excepţii. Ne-am obişnuit să fim adolescentul din ultima bancă, cel care nu ascultă de profesor şi ignoră orice sfat pentru că ”ştie el mai bine”. Ne-am obişnuit atât de mult cu singurătatea propriei noastre existenţe încât, deşi avem cele mai multe televiziuni de ştiri pe cap de locuitor, nu avem nicio idee despre ce se întâmplă în lumea din jurul nostru.

Întâi ne-au izolat comuniştii. Imediat ce am scăpat de ei, nu aveam vize şi, pe când noi ne ciorovăiam între noi, a apărut spaţiul Schengen în care, la cât de mult ne-am chinuit să intrăm, ne-am trezit că e prea greu şi nu ne mai pasă. Când am scăpat de vize, am dat o tură nervoasă de Europa şi le-am lăsat nişte amintiri de neşters. O parte dintre noi sunt în stare să muncească într-un ritm atât de intens, cum nu a mai văzut Europa de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, să accepte orice slujbă şi orice program de i-au speriat până şi pe ceilalţi emigranţi cu puterea lor de muncă. Ei sunt cei care au ţinut economia românească în spate. Ceilalţi, nu foarte mulţi, s-au ocupat cu furtişaguri, spargeri şi trafic de ce le pică prin mână. Mai puţini, dar mai importanţi în cele din urmă, pentru că imaginea noastră se scrie cu ei, nu cu Eliade, Cioran sau Ionescu, după cum ne închipuim noi pe la simpozioanele de la Bucureşti.

Aşa că, atunci când te urci în avionul de Bruxelles ar fi bine să te gândeşti la o listă de lucruri foarte importante pentru spiritul oricărui lider al României. Nu contăm la nivel intelectual şi artistic pentru că nu avem contribuţii majore în cultura europeană de mai bine de 25 de ani. Cei care au punctat sunt excepţii care s-au ridicat pe propriile lor lor forţe. Nu contăm pe plan ştiinţific în Europa. Nici nu e greu, dacă te uiţi la cine e ministrul cercetării, bucuros că apa aduce noroc… Nu contăm pe plan tehnologic. Totul e o ruină privatizată pentru resursele de fier vechi. Nu contăm militar, decât la nivel simbolic şi geostrategic. Nu contăm nici măcar politic. Suntem de un sfert de veac la mila Europei!!! 

Şi nu contăm nu pentru că nu avem resurse de inteligenţă. Nu! Nu contăm pentru că statul Român a eşuat lamentabil în a se dezvoltă în beneficiul cetăţenilor săi. Pentru că orice meritocraţie a dispărut, strivită între un sistem în care contează cumetriile şi o politică bazată pe pomeni electorale. Cei care ar putea să schimbe România sunt forţaţi să devină destine individuale care părăsesc ţară pentru a se realiza.

În acest context de pierdere a inteligenţelor şi valorilor proprii, nimeni nu a vrut să atragă atenţia că e crucial ca la urcarea în avionul care merge la Bruxelles să nu te gândeşti la cât de caraghios e Victor Ponta când vine la consultări la Cotroceni. Să îi răspunzi la telefon când sună, deşi când l-ai sunat tu mai deveme ţi-a închis. Să laşi strategiile despre dreapta, conducerea opoziţiei după decembrie, sabotarea candidaţilor dreptei şi alte gânduri din această categorie să te afecteze nu este benefic pentru ţară. Pentru că urmează desemnarea candidatului României pentru un portofoliu de comisar european, iar dacă primim un portofoliu lipsit de importanţă, o să amânăm din nou să începem şi noi să contăm în Europa. Şi vom rămâne doar cu amintirea că am vrut să fim europeni.

Şi, uita aşa, cu astfel de gânduri şi fapte, revenim de unde am plecat şi constatăm că suntem prizonierii neputinţei noastre şi a liderilor pe care îi votăm. După un mandat deosebit de onorabil al lui Dacian Cioloş, suntem pe cale să fim aruncaţi, încă o dată, din orbita europeană care contează. Incapacitatea noastră de a ne concentra pe direcţiile importante pentru noi ne-a adus nenumărate prejudicii şi nicio lecţie. După scandalul intern dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu de la numirea lui Leonard Orban (care s-a achitat cu brio de sarcina care i-a revenit şi cu un comportament remarcabil) comisar pe zona lingvistică, asistăm la un nou blocaj pe zona numirii reprezentantului nostru din acest an.

Am avut un moment de graţie cu Dacian Cioloş şi un important susţinător în Franţa la momentul alegerii sale. Dar la noi, minunile rezistă puţin! Şansa ca Dacian Cioloş să îşi menţină portofoliul este aproape de zero şi, în schimb, vom primi din nou un portofoliu secundar. Cel mai probabi, ne vom trezi cu Mediul sau cu Educaţia, ambele mai puţin relevante în afacerile europene. Şi asta în timp ce Bulgaria e concentrată pe Externe, iar Ungaria pe Justiţiei. Comparaţia vorbeşte de la sine şi nici nu vreau să mă gândesc cum va urla presa la momentul următorului raport pe justiţie despre România, dacă portofoliul va fi deţinut de Ungaria.

Dar dacă nu ar fi existat cearta nesfârşită şi jenantă dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta, cu insulte de ambele părţi, cu blocaje instituţionale, cu jocuri politice duse dincolo de orice limită, poate am fi avut o şansă. O şansă construită responsabil şi rezonabil pe raţiunea celor două părţi şi gândită cu beneficii pe termen lung. O şansă apărută din respectarea interesului României, pentru că nu ne va respecta nimeni până când nu ne vom respecta singuri. Candidatura lui Dacian Cioloş era de mult în pericol şi ar fi trebuit să ne asigurăm că jucăm inteligent în cazul, destul de probabil, că vom pierde Agricultura. Era nevoie de un strop de viziune şi de temporizarea urii dintre cele două instituţii fundamentale. 

Pierderea Agriculturii ar fi trebuit compensată cu un portofoliu care are o încărcătură simbolică pentru România. Era evident că nu vom avea acces la portofolii care gestionează sume importante, cum e cel al Dezvoltării – nu poţi cere şi primi aşa ceva în situaţia blocajelor nenumărate pe care le ai pe fondurile europene. Ar fi trebuit să ne ducem spre portofoliul Justiţiei, unde lista noastră de candidaţi este semnificativ încărcată de profesionişti ca Daniel Morar, Laura Codruţa Koveşi, Horia Georgescu sau Monica Macovei. Iluzorie propunerea mea, pentru că nu îi văd pe cei doi oameni care contează în această alegere în stare de echilibru şi alegeri care să le încalce interesul personal. Dar un portofoliu pe Justiţie şi un reprezentant de calibru, cum sunt cele patru nume menţionate, pentru un stat care are atâtea probleme în acest domeniu, ar fi făcut minuni pentru România. Şi, în subsidiar, ar fi fost o recunoaştere a meritului pe care cei patru îl au în modernizarea României, nu o sinecură, precum propunerile pe Mediu sau Educaţie.

Sunt convins că liderii PSD şi teoreticienii proaspetei lor campanii ortodox-electorale se vor simţi mândri de aceste validări. De fapt, noi suntem întotdeauna cei care pierd. Şi asta pentru că temele la zi sunt mereu şi mereu aceleaşi. Cât va mai sta Adrian Năstase la puşcărie? Ce se va întâmpla cu PMP şi Elena Udrea după alegerile de la sfârşitul anului? Ce carieră politică va mai avea Victor Ponta după ce pierde alegerile prezidenţiale? Se retrage sau nu se retrage Traian Băsescu din politică? Teme majore, de interes global care ne cutremură sufletele în timp ce mestecăm aceleaşi vorbe provinciale, lipsiţi de viziune şi dorinţa de a pune capăt unei suferinţe autoinduse. Din acest motiv, nu suntem în stare să fim europeni. 

P.S. Campania pentru prezidenţiale a căpătat accente grave şi nepermise. Tema centrală a devenit cât de ortodocşi suntem, şi nu destinul nostru european. Toţi cei care şi-au găsit de cuviinţă să apere ortodoxismul sau să se folosească ipocrit – în folosul propriei campanii – de tema identităţii noastre religioase comit acte care sabotează viitorul României şi încearcă să atragă Biserica Ortodoxă Română într-un conflict politic. Adică, în loc de solidaritate europeană şi soluţii pentru ţară, fanatism primitiv.