De un tandem Preşedinte-Premier are nevoie România, nu de o nouă coabitare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Victor Ponta a denunţat pactul de coabitare cu Traian Băsescu. Târziu, spun unii, contraproductiv, spun alţii. Eu spun că acest pact, de fapt, nu a existat şi că nu există nimic de denunţat. Acordul de colaborare inter-instituţională a fost un gest pur politic, necesar ambelor părţi la un moment dat.

Să consfinţeşti printr-un acord respectarea obligaţiilor constituţionale şi instituţionale ce revin Preşedinţiei şi Guvernului este ca şi cum ai spune că respectarea legii trebuie asigurată prin acorduri de voinţă între părţi. Legea, şi cu atât mai mult legea fundamentală, este obligatorie într-un stat democratic pentru toţi începând cu preşedintele şi premierul.

Coabitarea este un dat politic atunci când preşedintele şi majoritatea/guvernul sunt de culori politice diferite. În Franţa, unde termenul a fost inventat şi brevetat, nu a existat vreodată un pact de coabitare între Palatele Elysee şi Matignon. Dacă pe Sena nu e nevoie, pe Dâmboviţa de ce ar fi?

De ce le-a fost util pactul celor doi actori? Lui Traian Băsescu i-a permis să arate în ţară, propriului electorat, şi în străinătate motivele pentru care l-a numit totuşi pe Victor Ponta premier, în pofida ameninţărilor repetate din campanie că acest lucru nu se va întâmpla. Iar lui Victor Ponta i-a permis să-şi asigure un nou mandat de premier şi să arate că "statul de drept" funcţionează după învolburatul moment al suspendării din 2012. A "păcălit" cineva pe altcineva? În termeni de “real politik” răspunsul este: Nu! Ambii au avut ceva de câştigat mimând un acord, ce chiar dacă era nescris, erau oricum obligaţi să-l onoreze pentru că nimeni nu îşi putea permite să blocheze funcţionarea statului fără costuri politice şi de imagine exorbitante.

Dacă ambii au avut de câştigat, înseamnă că în toţi aceşti ani am avut un "blat" între cei doi? Nu cred. Lupta pentru putere, afirmare şi, respectiv, supravieţuire politică nu le-a permis o pactizare atât de sofisticată, deşi mulţi încă o mai suspectează. Ambii au plecat de la premisa că acordul este o butaforie politică, creată pentru a masca acordurile obligatorii între preşedinte şi premier (cum a fost cazul numirii procurorilor sau situaţia din Ucraina), dar şi pentru a se folosi electoral de energia negativă a celuilalt.

Culmea ironiei este că, involuntar, din orbire şi ambiţie politică, Traian Băsescu a devenit cel mai bun agent electoral al candidatului PSD. Atacurile dure şi repetate la adresa încercării disperate a PNL şi PDL de a se constitui într-o contrapondere la forţa PSD, ca şi la adresa tuturor candidaţilor de dreapta care răsar ca ciupercile după ploaie, îl ajută pe candidatul PSD. Până şi "dezbracatul CV-urilor", ultimul sport prezidenţial, nu poate fi credibil: dacă ai cunoştinţă - în temeiul accesului privilegiat la informaţii pe care îl deţii - de elemente de biografie compromiţătoare despre unii candidaţi, ce te-a împiedicat să le faci publice până acum când suntem în buza campaniei? Este obligaţia tuturor instituţiilor statului şi nu capriciul unui lider în declin de a nu ţine nimic ascuns despre cei care vor să conducă România. Toate informaţiile reale cu privire la moralitatea şi trecutul acestora trebuie făcute publice. 

Coabitarea "à la roumaine" face ca după alegerile din toamnă şi cele parlamentare din 2016, viitorul preşedinte să fie, posibil, din nou în coliziune cu majoritatea şi guvernul existent şi să începem noul ciclu politic cu o nouă coabitare, cu o nouă luptă de demarcare a teritoriilor şi zonelor de influenţă.

Unii spun: „nu daţi toată puterea PSD-ului!", încercând să reînvie marote de genul pericolului partidului-stat. Este greşit: un preşedinte cu capacitate de dialog şi generator de consens, care lucrează în armonie şi nu în conflict cu actuala majoritate până în 2016 şi cu cea rezultată după alegerile parlamentare viitoare, este ceea ce ţara are nevoie la acest moment de răscruce.

Dacă vreţi din nou un CSAT blocat - acum când asistăm la escaladarea tensiunilor între Rusia şi Occident, iar NATO evocă riscul unei invazii militare a Rusiei în Estului Ucrainei - votaţi un preşedinte de dreapta. Dacă vreţi competiţie şi nu colaborare pe temele mari ale unei societăţi, votaţi un preşedinte de dreapta. Dacă vreţi în continuare polarizare socială şi sărăcie, lipsă de oportunităţi, scandal şi dezbinare, când avem nevoie de unitate, votaţi un continuator al lui Băsescu. De un tandem preşedinte-premier, nu de o nouă coabitare are nevoia România.

Toate candidaturile din zona de dreapta la Preşedinţia României au un punct comun: lipsa de proiect pentru România. Iar asta îi face, vor sau nu vor, demni urmaşi ai lui Traian Băsescu, care după 10 ani de mandat, va rămâne în istorie ca cel care a reuşit să-i învrăjbească pe români.

Marea dificultate a dreptei nu este misiunea aproape imposibilă de a se uni, ci lipsa de viziune pentru viitor. Numărăm nu mai puţin de cinci candidaţi – Klaus Iohannis, Cătălin Predoiu, Mihai Răzvan Ungureanu, Cristian Diaconescu şi Monica Macovei – dar niciun proiect, nicio viziune. Toţi aceşti candidaţi, precum şi partidele care îi susţin, nu fac alteva decât să ameţească şi mai mult electoratul, să creeze şi mai multă derută. Iar după ce timp de zece ani Traian Băsescu a sădit ură şi conflict, România nu-şi mai poate permite încă un preşedinte de dreapta. Ar însemna ca războiul româno-român să continue. Ar însemna ca disputa şi tensiunile să rămână la rang de politică de stat.

Cât despre domnul Iohannis, problema sa nu este religia sau etnia, ci lipsa de viziune şi experienţă. Şi ştiu foarte bine ce spun pentru că eu am fost cel care, în 2009, l-am desemnat pentru funcţia de prim-ministru şi l-aş fi ajutat să compenseze aceste lacune. Dar a fi preşedintele României este cu totul altă discuţie. Cu o Românie la răscruce, cu un război brutal la graniţele noastre, cu o luptă de influenţe geo-strategice şi economice în regiune fără precedent, cu o populaţie dezamăgită şi sătulă de politic şi de demagogie, nu poţi pretinde că vei fi un bun conducător fără nici cea mai mica urmă de cunoştinţe economice şi de politică externă.

La 100 de ani de la începerea “Marelui Război”, în urma căruia s-a format România Mare, avem datoria, ca oameni de stat, să ne gândim la viitorii 100 de ani. Iar pentru asta, nu religia sau etnia contează, ci dragostea de ţară şi curajul de a propune un plan pentru România.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite