Democraţia reprezentativă şi politica intereselor speciale

Resursele circulă de la majoritate – publicul general – la o minoritate: grupul de interese special. Această redistribuţie are un cost pe care îl suferă majoritatea. Acest cost este mai mare decât câştigul grupului de interese.

Ciclul afacerilor publice (political business cycle) înseamnă manipularea de către politicienii aflaţi la putere a economiei înaintea alegerilor pentru a arăta foarte bine pe foaie şi a îşi creşte şansele de a fi realeşi. De exemplu, în 1996, Bill Clinton şi Al Gore au întârziat importurile de roşii din Mexic, care era parte a NAFTA, ceea ce a avut un cost uriaş pentru societate, pentru a câştiga alegerile în faţa lui Bob Dole şi Jack Kemp. De obicei, manipularea este o politică monetară, dar aici este o politică redistribuţionistă. Alte exemple de manipulări pentru a câştiga votanţi exact înainte de alegeri sunt eliminarea cotelor de zahăr, înţelegerea MFA legată de articolele de îmbrăcăminte sau plafoanele de preţ pentru maşinile japoneze. Aceste politici au adus câştiguri mari şi îmbunătăţiri de tip Pareto. Dar există şi costuri tranzacţionale (transaction costs) care nu duc la un optim Pareto. Sunt însă aceste costuri tranzacţionale aşa de mari?

De ce nu reacţionează votanţii la scăderea calităţii vieţii lor? De ce nu aruncă ei cu politicianul aflat la putere de pământ dacă sunt mai rău astăzi decât acum patru ani? De ce încă există grupurile de interese speciale? Răspunsul este simplu: asimetria informaţională.

Competenţa unui om politic aflat la butoane este invers proporţională cu pierderea de bunăstare pe care o resimte publicul. Cu toate acestea, capacitatea de observaţie a votantului despre aceste pierderi în calitatea vieţii este imperfectă. Grupurile de interese speciale, din contră, au aproape perfectă informaţie despre politicile publice care îi interesează. Toţi membrii grupului de interese au aceleaşi informaţii. Aşadar liderul politic aflat în funcţie tinde să aleagă politica care face fericit grupul de interese speciale pentru că probabilitatea ca el să fie re-ales atârnă mai mult de suportul grupului de interese speciale.

Politicienii motivaţi de funcţie au motive să crească taxele invizibile şi să descrească taxele vizibile. Astfel votantul îl va considera un politician mai bun decât este el de fapt, cu mai mare eficienţă şi capacitate.

Regula lui Ramsey este că un planificator social trebui să finanţeze un bun public prin taxarea consumului a două bunuri private consumate de un agent reprezentativ. Timpul lui liber nu poate fi taxat, aşa că regula lui Ramsey postulează că ratele taxării a celor două bunuri private trebuie să fie invers proporţionale cu elasticitatea preţului cererii lor. În acest fel, pierderile taxării ar fi minimizate.

Anthony Downs a scris în 1957 că logica democraţiei reprezentative este cea care pune limitele informării masei votanţilor. Numărul de dimensiuni ale politicilor publice este uriaş şi informaţia costă. Oamenii nu plătesc în general pentru informaţia care îi afectează doar marginal. De asemenea, oamenii nu pot procesa toată informaţia. Cea mai mare piedică bugetară ca să îi zicem aşa în procesarea informaţiei este chiar procesul atenţiei umane, scrie Susanne Lohrmann.

Aşadar democraţia reprezentativă este sinonimă cu ignoranţa votanţilor. Dacă funcţionarul aflat pe funcţie favorizează grupul special de interese pentru a-şi creşte şansele de a fi reales, atunci de ce nu ar da o politică de a se menţine pe funcţie pe viaţă. Răspunsul este că dictatorii nu au un dosar foarte bun până acum. Politicienii pe viaţă tind să îşi urmărească propriul interes. Păcat de chinezi.

Trade-off între mărimea şi distribuţia plăcintei

Democraţiile tind să fie afectate de eşecurile pieţei politice. Însă democraţiile au avantajul de a fi bogate. Mai e o chestie. Votul în retrospectivă economică tinde să ţină politicienii peste medie pe funcţie. Puterea acestui efect de selecţie tinde să fie mai mare cu cât votanţii sunt mai bine informaţi. Dar, aşa cum ştim din articolul precedent, informaţia este la rândul el un bun public, deci are o problemă cu blatiştii (free-riders).

Competiţia între grupurile de interese rivale poate face ceea ce cetăţeanul nu poate: informează masele. A căuta să influenţezi alegerile sau să pui presiune pe decidenţi funcţionează. Vezi cazul Victor Ponta. Am aflat de la el lucruri pe care altfel nu am fi putut să le aflăm. Sau poate că sunt doar petarde. Şi cu cât masele sunt mai bine informate, cu atât pierderile sunt mai mici la nivel de societate. Deci avem un cerc vicios: pe de o parte grupurile de interese speciale reduc nivelul de trai al cetăţenilor prin politici de redistribuţie în folos propriu, dar pe de altă parte competiţia lor aduce informaţii preţioase în spaţiul public.

O societate care îşi elimină grupurile de interese speciale este o societate mai bogată. Cel puţin aşa spune teoria economică. Există un trade-off (o balanţă) între mărime şi numărul de redistribuiri. Dar, sugerează Susanne Lohrmann, societatea care este înţesată de grupuri de interese speciale operează la un nivel superior de informaţie pe care o deţine votantul, ceea ce tinde să crească mărimea plăcintei (averea publică redistribuibilă pentru toţi cetăţenii), deoarece o guvernare mai bună este dezirabilă şi posibilă.