Despre unire la Chişinău să vorbească moldovenii, nu candidaţii din România

Spaţiul public moldovenesc este pe cale să se transforme în câmp de luptă politică pentru partidele şi candidaţii din România care aspiră la Parlamentul European. Campania electorală pentru alegerile din 26 mai va aduce la Chişinău politicieni din Bucureşti şi mesaje cu care alegătorii moldoveni sunt mai puţin obişnuiţi.

Unul vrea să-şi prelungească viaţa politică, altul să şi-o înceapă, câte un oportunist vine să agaţe o pleaşcă de voturi şi doar puţini vin să propună ceva cu adevărat în avantajul alegătorilor din Moldova.

Cu aproape un milion de locuitori care deţin cetăţenia română, Republica Moldova este importantă din punct de vedere politic pentru România, mai ales atunci când între Carpaţi sunt alegeri de orice fel. Pentru prima oară, chiar şi europarlamentarele se bucură de o efervescenţă altminteri pe deplin meritată. Din perspectiva istoriei recente, alegerile europarlamentare au fost „cenuşăresele“, adică cele mai văduvite de atenţia electoratul român. Media prezenţei la vot în cele trei runde anterioare (2007-2009-2014) în care românii au putut vota pentru Parlamentul European a fost de sub 30%. Deşi sunt alegeri esenţiale pentru viitorul întregii Europe, miza europarlamentarelor nu a fost niciodată percepută ca fiind importantă în România, deopotrivă de partide şi electorat. Dar situaţia este pe cale să se schimbe în 2019.

Calendarul electoral din România le conferă o greutate suplimentară, chiar dacă în mod oarecum artificial. Europarlamentarele din 26 mai sunt programate ca primă etapă într-un maraton electoral de 4 (patru!) scrutine în următoarele 18 luni: europarlamentare, prezidenţiale (toamna 2019), locale (primăvara 2020) şi legislative (toamna 2020). Într-un interval de un an şi jumătate, întreaga arhitectură a puterii politice din România se poate transforma radical în funcţie de rezultatul acestor patru scrutine. Organizate într-o cadenţă regulată la ecart de şase luni, cele patru scrutine sunt, practic, legate între ele. Partidele şi actorii politici care pornesc cu dreptul în prima etapă din acest maraton electoral au prima şansă la victorie în toate cele patru etape, suindu-se pe un val care îi va duce departe din inerţie, înlesnindu-le vâslirea către victorii pe linie. În schimb, celor care se împotmolesc în noroi de la prima etapă ori nici măcar nu trec pragul electoral de 5% le va fi greu, dacă nu imposibil, să reverseze tendinţa descendentă.

Ne place sau nu, de circa un deceniu Republica Moldova tinde să devină o anexă a spaţiului politic românesc, graţie numărului mare de deţinători ai cetăţeniei române. O asemenea resursă electorală atrage antreprenorii politici ca muştele la miere, chit că prezenţa la secţiile de vot de peste Prut nu a fost niciodată foarte ridicată. Însă cei mai precoci dintre candidaţii români nu au aşteptat startul oficial al campaniei electorale ca să se promoveze în Chişinău: un fost preşedinte al României şi un aspirant la o carieră politică. Primul vine în persoană, al doilea este prezent în absenţă. Regimurile politice de la Chişinău au luat de la ambii câte ceva: de la unul cetăţenia moldovenească, de la celălalt dreptul de a intra în ţară. Deosebirile dintre ei sunt majore, dar toate pălesc în faţa unei asemănări stridente: amândoi propovăduiesc unionismul fanatic.

Întrucât ambii fac apel la emoţie în detrimentul raţiunii, viziunea lor asupra viitorului pentru Republica Moldova este simplistă. Cel dintâi afirmă la TV că România are suficientă marjă de îndatorare externă pentru a se împrumuta ca să aducă Moldova la standardul economic actual al României. Cel din urmă are un program încă şi mai vag (compus din platitudini goale de conţinut despre apărarea valorilor naţionale, a resurselor naturale, lupta cu clasa politică etc.), pentru că nu are altă doctrină decât naţionalismul, în forma în care este înţeles şi practicat pe stadioane. Ambii candidaţi spun să ne unim şi pe urmă om mai vedea. Electoratul la care au priză cei doi este diferit, dar nu este mai evoluat decât cel care votează cu Şor pe bază de... „cârnăşor“ la mitingurile electorale sau cel momit de socialişti cu nostalgia epocii de aur a URSS. Nostalgia din poveşti a României Mari din perioada interbelică nu este mai puţin iluzorie decât cea a anilor ’70 ai Uniunii Sovietice. Iar admiraţia unora dintre români pentru mareşalul Ion Antonescu nu este mai puţin toxică decât adorarea lui Stalin de către moldovenii cu amnezie istorică.

Niciunul dintre ei nu provine din Republica Moldova şi nici n-a făcut efortul de a-şi însuşi cultura civică bilingvă a basarabenilor. Ambii îşi exprimă cu accent de Bucureşti sindromul mesianic al salvatorului faţă de „sărmanii“ moldoveni. Multă lume în România crede despre Eugen Tomac, preşedintele PMP şi nr. 2 pe lista partidului la europarlamentare, că ar fi din Republica Moldova. Nu este nici el, ci vine din raionul Ismail din Ucraina de astăzi şi trăieşte de la vârsta de 17 ani în România. A început să-l cunoască mai bine lumea din Moldova abia de când şi-a deschis la Chişinău biroul de parlamentar român ales în circumscripţia Diaspora. Cu toţii vând o iluzie – oprirea timpului şi întoarcerea la anul 1918 – împachetată în sentimentalism.

Dezbaterea şi decizia trebuie să le aparţină moldovenilor

În anul de graţie 2019, subiectul unirii Republicii Moldova cu România este unul de interes legitim pentru acei moldoveni care se simt români. Pentru că sunt numeroase motivele care i-ar îndreptăţi să simtă că aparţin aceleiaşi culturi şi naţiuni vorbitoare de limbă română. Dar este în primul rând dreptul moldovenilor să discearnă şi să hotărască dacă şi când s-ar mai putea uni malurile Prutului. Declaraţia Parlamentului României, adoptată la finele şedinţei solemne din data de 27 martie 2018, vorbeşte fără echivoc despre disponibilitatea statului român de a răspunde „oricărei manifestări organice de unificare din partea cetăţenilor Republicii Moldova“. Puterea şi opoziţia laolaltă, toţi parlamentarii români au votat această declaraţie de intenţie, niciunul nu a votat împotrivă. Mai rar un asemenea consens la Bucureşti; doar 19 parlamentari de etnie maghiară s-au abţinut. Mingea este deci în terenul Moldovei şi de aici ar trebui jucată, nu pasată între ei de către politicieni români aflaţi în campanie electorală.

Societatea moldovenească are la ora actuală maturitatea a 28 de ani de independenţă şi democraţie. Dacă tema unirii reuşeşte să se impună în agenda publică a Republicii Moldova, dezbaterea în sine are potenţialul să ducă la concilierea părţilor opuse şi să contureze o preferinţă în rândul populaţiei, în vederea unui referendum care să tranşeze democratic această chestiune. O asemenea dezbatere internă, cu puternice opinii pro şi contra, a avut loc începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Moldova dintre Carpaţi şi Prut, despre oportunitatea unirii cu Valahia. Literatura şi istoriografia românească ne spun că unirea principatelor s-a bucurat de un larg sprijin popular. În realitate, elitele politice erau cât se poate de divizate în privinţa unirii: nu doar dacă, ci şi cum ar trebui ea împlinită. O serie de intelectuali moldoveni de prim rang, între care Gheorghe Asachi şi Costache Negruzzi, erau în partida separatistă deoarece se temeau că unirea cu Valahia va aduce cu sine decăderea importanţei Moldovei.

Temerea lor nu era lipsită de substanţă; ea s-a adeverit în anii următori, apoi în deceniile şi în secolul şi jumătate care au trecut de la „Mica Unire“. Cu toate că primul domn şi primul şef al cancelariei ministeriale a Principatelor Unite au fost moldoveni, deja din 1862 nu s-a mai respectat prevederea ca Bucureşti şi Iaşi să aibă statut egal de capitale a Principatelor Unite, iar boierimea locală s-a mutat în urbea de pe malul Dâmboviţei. Iaşul a redevenit capitala României abia în Primul Război Mondial, când toată Muntenia şi Dobrogea erau ocupate de nemţi şi bulgari şi nu mai exista alt mare municipiu sub administraţie românească. De îndată ce s-a făcut Marea Unire din 1918 şi capitala a revenit la Bucureşti, Moldova şi-a reluat locul în conul său de umbră chiar mai abitir decât înainte, căci Transilvania devenise perla coroanei.

Împotriva şanselor de dezvoltare ale Moldovei reîntregite, dintre Carpaţi şi Nistru, a jucat factorul geopolitic, respectiv apropierea geografică – şi fără obstacole naturale importante – de o mare putere ostilă: Uniunea Sovietică. România interbelică moştenise de la Austro-Ungaria centre industriale puternice în Banat (Reşita, Timişoara) şi Transilvania (Braşov, Cluj, Arad) şi s-a concentrat pe industrializarea oraşelor sale din sud şi sud-est: Bucureşti, Ploieşti, Piteşti, Constanţa. Moldova a rămas eminamente agricolă, condamnând-o la subdezvoltarea pe care o aduce acest model economic arhaic. Agricultura necesita forţă de muncă numeroasă, dar aducea puţină plusvaloare.

În mod paradoxal, regimul care a încercat să redistribuie mai echitabil în teritoriu componenta industrială a economiei româneşti a fost comunismul, care însă în bună măsură a eşuat în aproape tot ce şi-a propus. Mai mult decât să aducă industria în Moldova, regimul comunist a adus moldovenii la industrie, dislocând masiv forţă de muncă din Moldova către centre industriale din restul ţării, în subsidiar pentru a omogeniza raportul etnic din anumite regiuni istorice. Închiderea şi tăierea la fier vechi a industriei, care a urmat Revoluţiei din 1989, a lăsat vulnerabilă această forţă de muncă dezrădăcinată. Moldovenii au fost printre primii care au plecat în masă la lucru în străinătate după aderarea României la Uniunea Europeană. Fără politici publice coerente şi investiţii în dezvoltarea economică a judeţelor din Moldova, întreaga regiune a rămas un pol al sărăciei.

La primii kilometri de autostradă din Moldova dintre Carpaţi şi Prut se lucrează abia din primăvara lui 2019. Chiar şi când aceşti kilometri vor fi gata să-i parcurgi în treapta a cincea cu 130 km/h, nu te vor ajuta să ajungi mai uşor de la Bucureşti la Iaşi sau invers. Primul tronson din autostrada Moldovei îţi va servi doar să ocoleşti mai repede municipiul Bacău.

Unioniştii care nu au altă ocupaţie decât unionismul

Pentru mulţi dintre cetăţenii de-a parte şi de alta a Prutului cărora nu le pică bani din cer, subiectul „Unire şi apoi mai vedem“, pe post de panaceu al tuturor problemelor, este o temă la fel de falsă precum cei care o pun în discuţie în preajma alegerilor pentru câştiguri personale meschine. O propunere serioasă de unire trebuie să vină cu un plan mult mai bun decât apelul la sentimente, la trecut şi la acel gen de naţionalism găunos şi habotnic pe care generaţia 1918 a avut înţelepciunea să-l respingă ca să facă Marea Unire.

Atunci când participă la alegeri politice, partidele şi mişcările civice de pretudindeni ar trebui să aibă decenţa să propună candidaţi care au pregătire, o profesie şi care sunt respectaţi în meseria lor. A te număra printre cei buni şi respectaţi în breasla ta înseamnă a fi respectat şi a-i respecta la rându-ţi pe ceilalţi. Este primul exerciţiu democratic pe care eşti dator să-l faci înainte de a aspira să-i conduci pe alţii. Stăpânirea unei profesii care presupune studii superioare nu doar îţi lărgeşte viziunea asupra lumii şi te învesteşte cu autoritate de expert într-un anumit domeniu, ci conferă şi greutate argumentelor atunci când susţii cu sinceritate o cauză. Căci nu este suficient să o susţii cu inima.

Aşa cum scrie Dorin Dusciac într-un foarte bun editorial Timpul, donaţiile de bani şi materiale către partide şi mişcări unioniste generează unionişti care nu au altă profesie sau ocupaţie decât unionismul, iar de aici lipsa de consistenţă în idei şi soluţii a candidaţilor care propun alegătorilor să facem unirea că apoi tot restul va pica din cer. Să ajuţi un confrate dându-i bani pare a fi un lucru înălţător, dar uneori mai preţios ar fi să ajuţi cauza în care crezi prin propria ta implicare. Ca să ai siguranţa că banii pe care îi donezi nu se întorc împotriva intereselor tale şi ale cauzei înşeşi. O maximă latinească a lui Publius Syrus sună în felul următor: „Este risipă, nu dărnicie, atunci când nu eşti atent cui dai“. Sau când nu eşti atent ce lucruri se fac cu banii pe care îi dai, am putea adăuga.

Soluţia, inclusiv pentru unire, este raţiunea

Candidaţii a căror faţadă luminoasă ascunde ticăloşie sau, în cel mai bun caz, ignoranţă şi incompetenţă, sunt o moştenire nefastă a perioadei comuniste care se perpetuează până în zilele noastre. Împotriva acestui curent păgubos, responsabil în mare măsură de înapoierea noastră în raport cu ţările dezvoltate, a apărut în societatea românească a anului 2016 un contracurent care în politică a luat înfăţişarea Uniunii Salvaţi România. Este partidul care a scos în faţă oameni ce nu doar că nu mai făcuseră politică (a fi nou este un atribut, nu o calitate) şi nu aveau dosare penale, ci veneau cu plusvaloarea adusă de competenţa în domeniile lor de activitate.

Puţini se aşteptau ca acest experiment politic să reziste testului timpului, având în vedere componenţa eterogenă din punct de vedere doctrinar a membrilor săi. Iată însă că, din partid de nişă, USR s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă, a format o alianţă cu PLUS, partidul fostului premier tehnocrat Dacian Cioloş, şi este pe cale să devină partid de masă, cu perspectiva de a prelua conducerea ţării în viitorul nu foarte îndepărat al următorilor doi ani. Alianţa 2020 (USR+PLUS) este, practic, singura formaţiune politică din România care şi la alegerile europarlamentare din 26 mai 2019 îşi ia în serios datoria faţă de cetăţeni de a propune candidaţi bine calificaţi pentru funcţiile publice pe care le vizează prin vot popular.

Fiind o formaţiune politică puternic pro-europeană, naţionalismul de secol XIX nu se regăseşte în programul USR+PLUS. Dar spre deosebire de alte oferte politice, Alianţa 2020 se prezintă în faţa electoratului inclusiv cu un candidat din Republica Moldova: Daniela Şerban, care a anunţat că va face activ campanie la Chişinău. Unire îşi doreşte şi doamna Şerban, dar fără accente radicale şi nu ca unic scop în sine. Economist cu 12 ani de experienţă în piaţa de capital, presa de specialitate şi consultanţă financiară, ea este unul dintre basarabenii care s-au realizat profesional în România, fără să piardă însă legăturile familiale din Republică.

USR şi PLUS au priză la cetăţenii români care votează informat, nu sentimental, aleatoriu sau vânzându-şi votul. Electorat raţional există şi printre moldovenii care şi-au redobândit cetăţenia română de care părinţii şi bunicii lor au fost deposedaţi abuziv prin ocupaţia sovietică. Chiar dacă unii dintre moldovenii cu dublă cetăţenie nu mai locuiesc între Prut şi Nistru, ci trăiesc în România sau în Europa Occidentală, ei îşi pot exprima sufragiul pe listele speciale la orice secţie de vot deschisă de autoritatea electorală românească. Important este să ştie că, în faţa şarlataniei „negustorilor de sentimente“, ei pot vota o alternativă raţională dacă le pasă de propriul viitor.