Destinaţia: un stat democratic!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Demersul jurnalistului Adevărul Liviu Avram nu va rămâne fără ecou, indiferent de rezultatul de moment. Lupta pentru democraţie nu este, nu a fost şi nu va fi uşoară. Şi nu toată lumea îi înţelege utilitatea, mai ales într-o ţară în care reflexele comuniste şi autocratice încă îşi mai fac simţite prezenţa.

Normalitatea este greu de definit într-o societate care şi-a pierdut busola, în care milioane de oameni sunt condamnaţi la sărăcie şi în care instinctele de protecţie personală primează în faţa celei comunitare.

Să o iei de la capăt este întotdeauna complicat. Mai ales în politică, mai ales într-un sistem monopolizat de corupţie, în care banul public nu este instrument al dezvoltării, ci al îmbogăţirii personale şi de grup. Clientelismul, sultanatul politic şi lupta tribală pentru putere şi bani au devenit obişnuinţa şi nu excepţia. Şi atunci ce rost are să mai crezi în democraţie, în stat de drept, în justiţie socială, în redistribuire?

Când jumătate din copiii României trăiesc în sărăcie, când un sfert de million merg la culcare flămânzi, nu poţi să închizi ochii sau să întorci privirea. Aceşti copiii sunt condamnaţi la un trai greu chiar de la început. Atunci îţi găseşti motivaţia să mergi mai departe, să lupţi, chiar dacă lupta este inegală şi incorectă.

Deciziile CCR privind alegerile locale au fost predictibile. CCR nu este locul unde aceste lucruri se pot rezolva, ci în Parlament. Dacă există voinţă politică şi nu fariseism din partea partidelor tradiţionale, există suficient timp după alegerile locale până la cele parlamentare ‎pentru un cadru electoral primenit si prietenos, inclusiv adoptarea legii votului electronic, singurul remediu la absenteismul tot mai pronunţat. De ce, în anul de graţie 2016, buletinele de vot în România sunt în continuare nesecurizate? De ce căratul sacilor cu buletine de vot, aducând mai mult cu o piesă de Caragiale‎ decât ceea ce ţări ca Ucraina, Bulgaria sau Republica Moldova au reuşit să facă, eliminând tristul dicton care spune că “nu contează cine votează, ci cine numără”, mai există?

În continuare, partidele vechi fac regula jocului după bunul lor plac. Există bariere artificiale, cum ar fi listele de susţinători, dosare stufoase în 4 exemplare, perioada scurtă de la înfiinţarea BEC până la data limită de depunere a candidaturilor şi semnăturilor, comisii ale birourilor de circumscripţie formate doar din membrii partidelor parlamentare, care avantajează partidele vechi şi dezvantajează partidele noi. Cum încurajăm un tratament egal ‎între partidele vechi şi cele noi, dacă în secţiile de vot reprezentanţii partidelor parlamentare au prioritate?

De ce ipocrizia înfiinţării unui partid cu trei membri, dacă toate celelalte "bariere ‎de intrare" au rămas intacte, inclusiv listele de semnături de susţinere în format demn de preistoria erei digitale? Am întâmpinat chiar o situaţie în care un birou electoral de circumscripţie a fost desfiinţat pentru că a dat undă verde unui candidat PSRO cu principala şansă de a câştiga primăria. De ce? Pentru că ei pot.

De ce tot ce e legat de petiţiile şi iniţiativele populare, de referendumurile pe ‎teme publice - pe scurt - de democraţia participativă nu au fost modernizate din anii '90, când cu toţii deplângem pierderea încrederii cetăţenilor în instituţiile democraţiei?

Partidele vechi şi-au făcut şi o lege electorală şi de finanţare a partidelor politice după nevoile lor, în care, deşi finanţarea din campanie este strict reglementată, finanţarea între campanii este foarte permisivă, în care se închid ochii la folosirea ilegală sau imorală a primarilor în funcţie şi a pârghiilor de putere sau la dirijarea resurselor publice către aleşii locali ai puterii momentului. Ce folos că avem o lege a finanţării partidelor şi a afişajului electoral‎, dacă în precampanie am avut aceleaşi panouri şi corturi, care au împânzit toată ţara, din aceleaşi surse de finanţare? Rezultatul? O democraţie denaturată, în care banul şi funcţia publică sunt mai importante decât voinţa electoratului.

Ce este de făcut? Lupta trebuie să continue pentru că cetăţenii vor altceva. Pentru că nivelul de sărăcie, cauzat în principal de corupţie, a atins cote inimaginabile. Niciun monopol nu este veşnic. Cu perseverenţă şi paşi mici, dar hotărâţi, putem sparge acest zid instaurat de partidele vechi, care şi-au depăşit de mult timp termenul de valabilitate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite