Devine România un „stat eşuat” în 2017?

Organizaţia americană Fund for Peace publică un raport anual asupra statelor cu risc de instabilitate. Pentru 2016, România era stabilă, determinarea respectivă fiind la un pas de avertizare - adică nu foarte stabilă, nu autonomă, ci doar la o mustaţă de a deveni un stat-problemă, un stat fragil.

Un stat aşa-numit fragil, conform FfP, este caracterizat prin pierderea controlului fizic asupra teritoriului, erodarea autorităţii legitime, lipsa unei capacităţi rezonabile de a oferi servicii publice şi incapacitatea de a mai interacţiona cu alte state ca membru deplin în comunitatea internaţională.

Stadiul de „stat eşuat” al României ar însemna că toate condiţiile de mai sus sunt întrunite. Nu sunt. Pot spune că suntem departe de o astfel de situaţie, dar dacă suntem ceva mai drepţi în analiză, vedem că nu stăm nici bine. În raportul pe 2017 vom fi şi mai aproape de marginea prăpastiei. 

Suntem, în fapt, un stat fragil fără nominalizarea aferentă.

Nu am pierdut niciun teritoriu, în optica realistă a relaţiilor internaţionale. Autoritatea legitimă este negată de un grup consistent de electorat, dar doar pe linie politică, adică nu cere nimeni un nou contract social, în măsura în care lupta anticorupţie nu transformă România în stat poliţienesc. Protestatarii „anticorupţie” mai degrabă cer o mai mare intervenţie la siguranţa statului, ceea ce mie mi se pare o cerere legitimă şi realistă, ca parte integrală a contractului social, nicidecum exagerată. 

Câţiva susţinători mai vocali ai actualei puteri ar vedea lucrurile altfel, ar acuza ingerinţa unui binom DNA-SRI în viaţa oamenilor, dar punctul de neîntors ar fi cel de poliţie politică generalizată. Încă avem, deci, dreptul la exprimare liberă, nu sunt ridicaţi oamenii cu miile de pe stradă pentru că au spălat, fiecare, câte 200.000 de euro. Nu suntem băgaţi la beci pentru că înjurăm Guvernul şi nici protestele de până acum nu au fost împrăştiate de forţele de ordine. 

Capacitatea „rezonabilă” de a oferi servicii publice ţine de definiţia fiecăruia pentru acest cuvânt, eu aş defini-o curent ca fiind mediocră, deci sub rezonabilă. În ceea ce priveşte interacţiunea pe scară globală, în mod cert nu ne comparăm cu Barbados, dar nici cu Polonia, deşi suntem membri deplini ai cercului de state suverane.

Suntem, ca de obicei în topurile internaţionale, „undeva p-acolo”, la mijlocul listei.

Părerea mea este că, în realitate, avem un Guvern (indiferent de partidul politic care-l conduce) care nu este în stare să-şi proiecteze puterea hotărâtor şi omogen peste toată ţara sau să reacţioneze la un număr de posibile provocări simultane, iar cel mai bun exemplu în sensul acesta este însăşi corupţia. Puterea, de altfel, este constant acuzată de corupţie, cam indiferent de sursa ei politică. Asta generează o constantă presiune din partea unui grup din ce în ce mai mare de nemulţumiţi, care cer, în mod logic, întărirea statului.

Altfel, la nivelul internaţional, nu prea suntem băgaţi în seamă. Doar poziţia strategică ne salvează din a fi un soi de Albanie ceva mai populată, o Polonie a săracului, un Mexic cât-de-cât. Apartenenţa la NATO şi UE reprezintă voinţă suverană, dar şi un rezultat al voinţei polilor de putere câştigători în ultimele decade. Serios vorbind, nu avem o urmă internaţională de putere, o proiecţie a ei, cât timp nu suntem capabili să ne-o proiectăm local, într-un mod necorupt.

Îmbucurător, conform studiului FfP, stabilitatea României între 2007 şi 2016, ca stat, este în creştere. Vorbim însă de o medie. În cazuri specifice, cum ar fi nemulţumirile unor grupări sau grupuri de cetăţeni, problema ar fi în creştere constantă, din 2007 încoace. De altfel, un alt trend sau o tendinţă negativă care creşte, cel puţin în perioada analizată, este cea de polarizare a elitelor (factionalized elites). Legitimitatea statului este într-o uşoară descreştere, de asemenea. Sursa aici.

În context regional, Polonia, Cehia, Ungaria, Bulgaria şi Grecia erau, de asemenea, într-o situaţie similară. La nivel internaţional, am fi toţi în linie cu Trinidad şi Tobago, Kuweit, Oman şi Bahamas. Ca idee, Finlanda este, în topul realizat de ONG-ul Fund for Peace, singurul stat extrem de sustenabil. Statele Unite sunt două categorii mai jos, la ţări foarte stabile.

Fondat de un republican în 1957, FfP are ca susţinători corporaţii precum ExxonMobil, Chevron Texaco, Shell, Fundaţia Ford, Fondul Fraţilor Rockefeller, NATO, Departamentul de Stat al SUA - şi cred că mă pot opri aici. Vorbim despre Licuriciul MARE, mare, nu doar Big Firefly cunoscut de noi.

Statistic sau ca simplu rezultat al analizei, eu consider România cu un picior în groapă, dacă nu se redefineşte contractul social cu lupta anticorupţie ca o măsură de întărire a statului. Pe româneşte, dacă lupta anticorupţie, într-un format nou, dar care nu neagă rezultatele de până acum, nu este acceptată ca regulă a jocului politic, cădem într-o groapă în care nici stabilitatea teritorială sau reţeaua internaţională de alianţe nu ne mai pot salva.

În mediul politic românesc, lupta anticorupţie nu este văzută ca o parte a contractului social. Acest aspect ridică mari probleme cu privire la legitimitatea reprezentanţilor noştri, dar şi a democraţiei reprezentative, în general.

Vorbim aici de o viziune strategică, o postură constantă care să fie şi urmată, încet şi sigur, nu doar prin instituţii de forţă, dar şi prin consens politic pe termen lung. Lupta anticorupţie este politizată chiar de către politicieni - de regnul animal cunoscut drept clasa politică, aş adauga eu, răutăcios. 

Alternanţa la putere arată clar faptul că se preferă şi schimbarea acuzaţilor, or aşa ceva trădează şi o lipsă totală de viziune. Nu putem băga pesedişti la zdup, că au venit liberalii, şi invers! Şi nici nu putem, conform presiunii populare, să diluăm lupta anticorupţie. O alternanţă la putere paşnică înseamnă nişte principii continuate de la unul la altul şi asumarea politică a jocului, oricât de nedrept ni s-ar părea. 

Dacă nu m-am făcut clar, o spun altfel... Luaţi mâna de pe

DNA-ului şi ajungeţi la un consens politic în care cel mai mic numitor comun rămâne activitatea de luptă anticorupţie, la un nivel similar cu cel actual. Referendumul ar trebui să confirme această voinţă suverană, iar clasa politică ar trebui să cadă la înţelegere pe temă, măcar la nivel de cutumă, dacă nu protocol. Altfel, ne pierdem ca stat. 

Nu mai furaţi.