Dezbinatorii nu vor face niciodată Unire

Campaniile electorale dau prilejul mai multor manifestări groteşti decât în alte luni obişnuite din an. Însă candidatul care se fugăreşte prin cimitir cu extremiştii maghiari în campania electorală pare să fi ridicat cu încă o treaptă ştacheta grotescului.

Cine spune că îi este ruşine cu toţi politicienii, acela nu are o părere bună despre sine sau despre naţiunea din care face parte. Pentru că politicienii nu sunt căzuţi din spaţiul cosmic şi nici n-au răsărit ca ghioceii, ci sunt emanaţie a poporului, pe care îl reprezintă nu numai odată ce sunt înscăunaţi în funcţii publice, ci şi înainte. Fie că ne plac sau nu, manifestările politicienilor nu ne sunt străine ca naţie, ci sunt reprezentative pentru acea felie de public căruia li se adresează.

La alegerile europarlamentare din 2019, oferta este numeroasă şi în acelaşi timp variată. Condiţiile de înscriere în cursa electorală au fost restrictive, ca şi până acum – necesitând minim 200.000 de semnături de susţinere pentru partide şi 100.000 pentru independenţi, în condiţiile în care fiecare cetăţean îşi putea da semnătura pentru un singur competitor electoral, fie partid sau candidat independent.

„Noroc” însă că Biroul Electoral Central (BEC) nu a pus nimănui beţe-n roate la alegerile astea: toţi cei care au avut infrastructura organizatorică să colecteze semnături, respectiv tupeul să cumpere ori să falsifice iscălituri de susţinere, şi-au văzut dosarul de candidatură validat. La drept vorbind, cel mult 5-6 competitori electorali au depus liste cu semnături adunate „pe bune” în perioada de numai o lună de precampanie. În rest, toţi ceilalţi au călcat pe... BEC. Practic, au fost daţi la o parte doar cei cu principii, precum Demos, care au strâns numai o parte din semnături, invalidându-li-se dosarul de candidatură.

În spiritul – chiar dacă mai puţin în litera – legii electorale, toată lumea care a avut ambiţia şi banii să candideze, s-a văzut pe buletinul de vot. Dacă sunt mai mulţi candidaţi, poate că vor fi şi mai mulţi alegători la urne, s-au gândit cei care au dat binecuvântarea la închisul ochilor când a fost vorba de verificarea cu simţ de răspundere a listelor de semnături. Media prezenţei la vot a trecut timid de 30% în cele trei scrutinuri europarlamentare la care românii au participat în calitate de cetăţeni ai Uniunii Europene. La urma-urmei (sau mai bine zis „la urna-urnei”), în România nu trebuie să dai socoteală nici măcar în faţa propriei conştiinţe dacă depui liste cu peste 200.000 de semnături, dar în alegeri obţii numai 7.000 de voturi.

Căci semnăturile de susţinere sunt una, iar voturile cu totul altceva. Ce-i drept, acest aspect nu-i preocupă pe cei care îşi fac publicitate personală şi îşi cresc notorietatea parazitând spaţiul public cu participarea lor din postură de outsideri la nişte alegeri cu mare miză pentru viitorul întregului continent. Altminteri, prezenţa pe buletinul de vot nu garantează câtuşi de puţin trecerea pragului electoral – de 5% pentru partide, respectiv circa 3% pentru candidaţii independenţi. O va simţi pe pielea sa cel puţin unul dintre actualele partide parlamentare (PMP), care se va îndrepta rapid către disoluţie, iar liderul său către pensionare, în situaţia foarte probabilă în care nu va obţine procentele necesare ca să-şi trimită primii candidaţi de pe listă într-un concediu cu plată de 5 ani la Bruxelles.

Dacian Cioloş la Chişinău: „Eu sunt pentru Unire!”

Orice barometru de opinie corect, precum sondajul ISCOP, arată că niciun candidat independent nu sare de 0,5% şi deci nu are şanse de a accede în Parlamentul European în urma alegerilor din 26 mai. Voturile puse pe independenţi şi pe listele partidelor mici vor fi deci redistribuite partidelor care trec pragul electoral. A nu se resemna cu cifrele este indubitabil o calitate a unui om de acţiune. Însă din acţiunea pe care a încercat-o un candidat independent în urmă cu câteva zile pentru a ieşi din anonimat a rezultat un incident bizar într-un cimitir şi schimburi tăioase de replici între extremişti. Ai lor şi ai noştri.

În teoria politică validată de practică, metoda de a băga băţul prin gard pentru a întărâta dulăii şi lătrăii părţii adverse, urmată de autovictimizare, nu aduce capital de încredere, cu atât mai puţin intenţie de vot. Cu atât mai mult cu cât ai mai încercat-o în urmă cu şase luni şi nu a mers nici atunci. Opinia publică tinde să aibă un comportament feminin şi cel mai adesea se raliază victimelor, reale sau percepute ca fiind reale. Însă publicul naţionalist căruia i se adresează un astfel de discurs sau cel care ar vota un megaloman de genul Trump nu este atras de victime, ci de cei care câştigă. Să ne amintim ce spunea Trump despre prizonieratul lui McCain.

„Modelul” de politician al lui Corneliu Vadim Tudor este greu de replicat în spaţiul public românesc. În 2016, Bogdan Diaconu a încercat să devină clona Tribunului, având multe dintre defectele sale, în schimb niciuna dintre calităţi. Iată că 2019 aduce un şi mai dizgraţios fiasco în a copia profilul lui Vadim.

Mai semnificativ decât eşecul personal al unui candidat pare a fi deturnarea unionismului într-o zonă a naţionalismului găunos, la care puţini români achiesează şi de care Europa se fereşte. Asmuţirea gratuită a extremiştilor maghiari pe o temă care ţine de un trecut care ne dezbină nu serveşte deloc idealului ca România şi Republica Moldova să se unească într-un orizont de timp rezonabil. Extremiştii noştri nu sunt cu nimic mai puţin periculoşi decât ai lor. Să nu uităm că tensiunile interetnice ajunse la paroxism între români şi maghiari în 1990 la Târgu Mureş, urmate de mineriade, au îndepărtat perspectiva reunirii cu Basarabia cât încă exista voinţă politică în acest sens la Chişinău şi o largă susţinere populară între Prut şi Nistru, iar contextul internaţional făcea Unirea mai lesne de înfăptuit decât este acum.

Dezbinatorii nu au făcut niciodată Unire sau măcar nu pe cale paşnică. Şi dacă România nu se va uni paşnic cu Republica Moldova, atunci mai bine să rămână două state româneşti separate, pentru că în secolul XXI nu mai trebuie să-i cânte nimănui prohodul ca să trăim împreună, români şi moldoveni. Elitele politice ale generaţiei de la 1918 s-au priceput să tempereze exaltarea de-o parte şi de alta şi să unească sub tricolor toate etniile conlocuitoare, de la secui la găgăuzi. Iar înaintea lor au fost elitele de la 1878, care au integrat în Regat provincia Dobrogea, în care românii erau minoritari.

Vinerea trecută am asistat la Chişinău la conferinţa Alianţei 2020 USR-PLUS la Chişinău, prilej cu care l-am auzit pe Dacian Cioloş spunând convingător cu subiect şi predicat: „Eu sunt pentru Unire!”. Din partea sa, a lui Dragoş Tudorache, Dragoş Pîslaru, a Danielei Şerban şi a altor candidaţi ai A2020 am auzit un discurs pragmatic, orientat către rezolvarea pe fond a problemelor. Pentru mine, acesta înseamnă adevăratul unionism.