Dihomia celor trei puteri (II)

Oricare entitate din această lume poate fi privită din perspectiva relaţiei parte-întreg, părţile fiind mai multe, întregul fiind doar unul. În sfera vieţii, sau a viului, întregul este un organism, părţile sunt organe. Ca fiinţă fizică, şi omul este un întreg, deci are şi el mai multe părţi.

Luate de jos în sus, mai importante sunt piciorul, mâna, inima, capul. La rândul ei, partea poate fi văzută-revăzută şi ea ca un întreg, care are alte părţi. Cele două mâini şi cele două picioare – că sunt în stânga, că sunt în dreapta -, au fiecare câte cinci degete. Poziţia cea mai înaltă o ocupă capul, care este doar unul şi în care există un singur creier. Peste cap nu mai există nimic organic, decât părul sau absenţa lui, deci chelia. De aici provin şi expresiile „a trece peste capul cuiva”, care înseamnă a lua o hotărâre împotriva voinţei lui, sau „în ruptul capului”, ceea ce înseamnă refuzul acelei hotărâri, cu preţul vieţii proprii. Deasupra capului, în afara sistemelor de protecţie fizică împotriva intemperiilor naturii, dar ca valori simbolice, mai sunt  pălăria şi coroana. Ne scoatem pălăria, ca semn de respect faţă de cineva: „Jos, pălăria!”. Dar, regii şi împăraţii nu îşi scot coroana de pe cap, decât atunci când pleacă de pe tron, fie că merg „Acolo unde şi împăratul merge”, fie că pleacă la culcare, fie că pleacă în diaspora, liber sau alungat, ireversibil sau reversibil.
 

Ca fiinţă individuală, omul îşi coordonează mişcările părţilor lui, cu ajutorul capului, care este doar unul, ca şi creierul. Dar, aici pot să apară tot felul de defecţiuni, de unde şi expresiile „Unde nu-i cap e vai de picioare!”, sau „Nu ştie stânga ce face dreapta”. Fiu de ţăran fiind, de la mama mea, Silvia ( Biba ),  am auzit şi zicătoarea „Capul face, capul trage, nimănui vină nu-i bage!”. Aceste reflecţii biologico-fiziologice, şi virtual politologice, mi-au fost prilejuite de piciorul în curs de reparaţie a premierului Victor Ponta. Aici, în această situaţie, pot intra expresiile „A porni cu stângul”, ca semn de „stângăcie”, sau, că este vorba de unul sau altul dintre cele două picioare, „A călca greşit” şi, mai ales, „A călca în străchini”. În tranziţia de la biologie la politologie, ne ajută şi  expresiile „A sări peste cal” şi, mai ales,  „A sări peste trepte”. Putem presupune, nu doar cu „suspiciuni rezonabile”, ci cu bune temeiuri factuale, obiective, că această nevoie este orientată de jos în sus, şi nu invers, adică de sus în jos. În al doilea caz, călătorul („Hommo Viator”) „Cade din lac în puţ” şi concomitent „Îşi dă foc la valiză”. Toate aceste mişcări, asociate cu numele premierului, sunt în conflict cu imperativul, preluat de către Preşedintele Klaus Iohannis din înţelepciunea populară, şi care sună simplu, adică „Pas cu pas”. Aceleaşi mişcări sunt, însă, în clară consonanţă cu un enunţ al lui Nietzsche, adică „Aceasta-i nebunia lor, să fie cât mai aproape de tron”.

În România de azi, în sfera regimurilor politice, războiul cel mare se dă între dictatura care este moştenită, şi democraţia cea tânără, abia ivită, dacă o măsurăm la o scară seculară, adică în limbajul lui Silviu Brucan. Până la alegerile din 16 Noiembrie-2014,  Victor Ponta l-a acuzat repetat şi frenetic pe Traian Băsescu, afirmând că acesta este un dictator, mai grav, un tiran. Dar, comportamentul lui Victor Ponta, însoţit de isteaţa lui umbră sfătuitoare, adică Liviu Dragnea, în timpul alegerilor prezidenţiale, nu este, oare, aceea a unui viitor dictator, chiar a unui tiran!? O parte dintre „Ordonanţele” date atunci, nu sunt doar „suspiciuni rezonabile”, ci sunt documente-dovezi ale unor măsuri arbitrare, care au ştampilă şi semnătură. Şi cum „Băiatul a tras în bară”, sau a lovit „pe lângă coş”, cu preşedenţia, el se retrage strategic în apărare, dar trimite la înaintare un apărător, pe vajnicul Călin Popescu Tăriceanu. Dacă mâna dreaptă şi mâna stângă se împreună, acesta poate fi semnul unei rugăciuni, inclusiv una creştină. Dar, dacă pasul piciorului stâng se împreună cu pasul piciorului drept, acesta este semnul unei împleticiri. Trimis la înaintare, îşi dezvăluie şi neo-liberalul  Călin-„Filă de poveste”, stofa adâncă de dictator. Cu mâna pe Constituţie – şi nu ca jurământ, ci ca înstăpânire -, dânsul ne tot repetă teoria relaţiilor dintre cele trei Puteri politice ale statului democratic, adică legislativă, executivă şi judecătorească. Potrivit Constituţiei, şi relaţia dintre cele trei Puteri este una triplă, adică

1) Ele sunt separate, deci autonome şi independente;

2) Ele stau pe un plan de egalitate, ca să nu-i spunem „picior” de egalitate;

3) Ele se pot controla reciproc, pentru a se armoniza, pentru a elimina posibilele disfuncţionalităţi dintre ele.

Dacă este vorba de puterea executivă, preşedintele Senatului a intervenit prompt, atrăgând atenţia ca nu cumva să creadă Preşedintele Klaus Iohannis că partea care îi revine din executiv ar putea fi mai mare decât partea care îi revine premierului Victor Ponta, cele două părţi fiind fiecare exact 50%. Acelaşi domn Tăriceanu, chiar înainte ca preşedintele Klaus  Iohannis să trimită în parlament documentul cu „Strategia de apărare naţională a ţării”, şi cunoscând deja documentul cu pricina, atrăgea atenţia la o emisiune de la Antena 3, că  preşedintele îşi depăşeşte atribuţiile, întrucât acel Plan conţine şi măsuri care ţin de competenţele lui Victor Ponta.

Întrucât şi puterea legislativă are două părţi - Camera deputaţilor şi Senatul -, l-am putea întreba pe domnul Tăriceanu, care este proporţia celor două părţi ale aceleaşi puteri, dincolo de aspectul cantitativ sau numeric al membrilor celor două Camere!?. Trecând peste aspectele de lumină şi de întuneric ale celor două Camere, l-am mai întreba pe acelaşi demnitar nedemn, cum se face că o viitoare şi fabuloasă „Comisie de evaluare a democraţiei” din România de azi, a fost elaborată doar în Camera Senatului, nu şi în Camera deputaţilor!? Camera Senatului rămâne, oare, o „Camera obscura”, cum ar zice străbunii noştri latini!? Dar, - iar această întrebare este una de principiu -, pe ce articol din Constituţie se bazează autorul atunci când alcătuieşte o „Comisie”, care este propusă doar de o parte a puterii legislative, indiferent de proporţia acesteia!? Această „Comisie” este, aşadar, propusă doar de o părticică a părţii care este puterea legislativă, aceasta fiind, la rândul ei, doar o parte a celor trei Puteri politice din România. Şi cum îşi îngăduie această „părticică” să judece nivelul şi calitatea democraţiei, din întregul care este Statul român, sau România!? Aceasta este doar una dintre întrebările pe care şi le poate pune oricare cetăţean, lângă care mai vin şi altele, care trimit, toate, nu spre „Scaun”, ci către „Tron”

PS Ca Preşedinte-director general (P-DG) al „Societăţii Române de Radiodifuziune” (SRR), începeam unele dintre şedinţele „Comitetului director” (adică executivul) cu un fel de „motto”, adică un dialog,  ajuns să fie standardizat, între mine şi secretarul general (SG)  al SRR:

TC- „Deci, care sunt cele două mari pericole care pândesc din umbră şi periclitează oricare instituţie serioasă!?

SG- Domnule preşedinte, cele două pericole, la care vă referiţi, sunt: 1) Tendinţa unei părţi de a se rupe de întregul din care ea face parte, şi 2) Tendinţa unei părţi de a se extinde asupra întregului din care ea face parte”. După care, începea şedinţa, de regulă nu una uşoară, dat fiind „motto”-ul ei.