Discursul urii naşte violenţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pe data de 20 martie am participat la Târgu Mureş la o sesiune de comunicări care au marcat împlinirea a 25 de ani de la evenimentele tragice din acest oraş. În urmă cu trei ani participam la Budapesta la o manifestare similară, rod al colaborării între Institutul Cultural Român şi Casa Terorii, muzeul care înfăţişează ororile regimurilor nazist şi comunist din Ungaria.

Diferenţa majoră dintre cele două evenimente este prezenţa masivă a presei la evenimentul din 2012, mass-media maghiară fiind extrem de interesată de ceea ce s-a discutat. În România în schimb s-a discutat prea puţin despre 20 martie 1990, chiar şi în anul care marchează o aniversare cu o cifră rotundă.

La Târgu Mureş nu s-a organizat o manifestare, ci două. Prima a avut loc la Palatul Culturii şi la ea au participat persoane provenite preponderent din mediul academic (Cornel Sigmirean, Preşedintele Senatului Universităţii Petru Maior, Doru Tompea, rectorul Universităţii Petre Andrei din Iaşi, Sorin Bocancea şi Daniel Şandru de la aceeaşi universitate, Peter Eckstein – Kovacs, Ionel Niţu, analist al politicilor de securitate, directorul Centrului Cultural Francez din Cluj, etc.), alături de reprezentanţi ai administraţiei locale (primarul Dorin Florea, preşedintele Consiliului Judeţean Mureş, Ciprian Dobre) şi parlamentari de Mureş (Marius Paşcan).

Ar fi fost posibil să se organizeze chiar trei manifestări pe aceeaşi temă, dat fiind faptul că cea organizată de fundaţia Dr. Bernády György a fost precedată de o dispută între Laszlo Borbely şi Kincses Elöd. Acesta din urmă a arătat că un eveniment comun al minorităţii maghiare nu a putut fi organizat sub egida Ligii Pro Europa, iar presa locală a preluat declaraţiile contradictorii ale celor doi foşti colegi în cadrul UDMR pe marginea acestui subiect, dar şi a posibilităţii de a stabili astăzi responsabilităţile din punct de vedere juridic.

La 25 de ani de la 20 martie 1990, avem de-a face cu bariere de comunicare nu numai între români şi maghiari, dar şi în interiorul minorităţii maghiare în legătură cu interpretarea acestor evenimente. Oraşul Târgu Mureş este, în acelaşi timp, un model de dezvoltare economică şi de înţelegere între etnii şi confesiuni.

Cum se explică acest paradox?

Studiul evenimentelor din prima jumătate a anului 1990, începând cu instaurarea primelor structuri de putere postcomunistă şi culminând cu evenimentele din 13 – 15 iunie, a evoluat dar adevărul nu a fost rostit până la capăt. Decidenţii politici din acea perioadă nu prea doresc să vorbească, au ezitări greu de explicat (vezi interviul recent dat de Virgil Măgureanu, primul director al SRI, înfiinţat în acea perioadă tulbure). Arhivele nu sunt deschise cercetătorilor. Martorii au relatări confuze şi contradictorii. Din acest motiv, aniversarea Proclamaţiei de la Timişoara sau a evenimentelor de la Târgu Mureş nu au beneficiat de dezbateri şi mediatizare.

Mineriada a fost investigată la Parchetul General, dar stabilirea vinovăţiilor trenează. Adevăraţii vinovaţi sunt în viaţă, scriu cărţi şi nu sunt chemaţi la audieri. Spre deosebire de evenimentele de la Târgu Mureş, măcar în cazul celor din 13 – 15 iunie s-a pus problema că cei care conduceau destinele României în acea perioadă ar putea fi vinovaţi. În cazul Târgu Mureş justiţia a condamnat doar câţiva executanţi, fără să se pună întrebări care ar depăşi o interpretare mecanicistă.

Problema stabilirii responsabilităţilor în cazul evenimentelor din 20 martie 1990 este mai complexă, deoarece nimeni nu i-a îndemnat oficial la acte de violenţă pe cei care s-au confruntat în stradă. A existat un discurs naţionalist care a incitat la ură şi violenţă, discurs practicat de ambele tabere, într-o proporţie cu siguranţă inegală, dar greu de stabilit în lipsa tuturor probelor.

Care este responsabilitatea şefului statului de atunci, Ion Iliescu? Acesta a avut o poziţie destul de ambiguă, a condamnat violenţa, dar a refuzat să vină în mijlocul manifestanţilor deşi a fost solicitat în acest sens.

Interpretări privind conflictul dintre maghiari şi români din `90

Justiţia ar trebui să investigheze aceste evenimente, să adune probe, să stabilească vinovăţii. La 25 de ani avem dreptul să cunoaştem ce a însemnat acest capitol de istorie recentă a României. Asupra evenimentelor avem în acest moment trei interpretări contradictorii :

-        URSS, îngrijorată de evoluţia înspre independenţă a republicilor unionale, inclusiv Republica Moldova, a încercat să provoace evenimentele de la Târgu Mureş pentru a-i determina pe liderii de la Bucureşti să se concentreze în Transilvania, lăsând la o parte Basarabia şi posibile revendicări unioniste pe ambele maluri ale Prutului ; Ungaria a încurajat tacit această evoluţie, pentru a formula revendicarea de drepturi pentru minoritatea maghiară . Această interpretare are şi o ramificaţie distinctă, exprimată ca atare, ce nu poate fi considerată o interpretare autonomă : evenimentele de la Târgu Mureş au constituit un « poligon de încercare » pentru dezmembrarea României. Ce nu s-a reuşit în martie 1990 s-a reuşit cu destrămarea Iugoslaviei. Nu este clar în această ramificaţie a interpretării standard cine a dorit crearea unui « poligon de încercare » şi cu ce scop ;

-        Autorităţile de la Bucureşti, conduse de Ion Iliescu, au dorit să creeze - direct sau implicit, prin lipsa de reacţie - o confruntare violentă artificială, un eveniment prin care să se arate necesitatea creării unei noi instituţii, Serviciul Român de Informaţii, care să nu fie acuzată de continuitatea cu fosta Securitate ;

-        Evenimentele au o explicaţie exclusiv locală, cel puţin în desfăşurarea lor iniţială. Românii şi maghiarii au trăit în timpul comunismului sub presiunea regimului de a nu se auto-identifica din punct de vedere etnic. Odată cu Revoluţia din decembrie 1989, aceste tensiuni, ascunse în adânc timp de aproape jumătate de secol, au ieşit la suprafaţă într-un mod violent. Elitele politice română şi maghiară în formare au găsit în aceste evenimente cel mai potrivit moment fondator, necesar pentru auto-legitimare.

Evident, aceste interpretări sunt contradictorii şi, prin urmare, nu pot fi acceptate în totalitate, ci doar prin excludere.

Personal, cred că cea de-a treia variantă se apropie cel mai mult de adevăr. Nu întâmplător, ea este şi cea mai rar formulată. Suprimarea oricărei referinţe identitare în timpul comunismului a făcut ca în momentul decembrie 1989 cetăţenii să-şi redescopere identitatea etnică şi confesională. Noile elite politice aveau nevoie de electorat, de o susţinere care nu mai avea cum să vină de la centru. Din acest motiv, apariţia conflictelor inter-etnice era inevitabilă. Educaţia din timpul regimului comunist nu a pus accentul pe toleranţă sau pe cunoaşterea celuilalt, ci pe nivelarea conştiinţelor : indiferent dacă erau români sau maghiari, locuitorii Transilvaniei (şi ai tuturor regiunilor din România) trebuiau să fie muncitori, ţărani sau intelectuali. Oriunde au existat mai multe naţiuni în spaţiul ex-comunist reunite în acelaşi stat, ecuaţia a fost aceeaşi. Chiar şi într-o ţară foarte evoluată din punct de vedere al conştiinţei cetăţeneşti s-a crezut că distincţia dintre cehi şi slovaci este atât de pronunţată încât să justifice crearea a două state distincte – fapt regretat în prezent din ce în ce mai mult atât la Praga, cât şi la Bratislava.

Nu este exclus ca tensiunile inter-etnice din Transilvania primei jumătăţi a anului 1990 să fi fost alimentate şi de la Bucureşti, Budapesta sau Moscova, pe un fundal local favorabil. Deocamdată nu există nicio probă concretă în acest sens. Istoricii au destul de cercetat în acest domeniu, cu condiţia să li se permită accesul în arhivele acestor state. Recent, au fost publicate rapoarte ale Ambasadei Poloniei la Bucureşti din decembrie 1989 care au oferit o perspectivă inedită. Ar fi interesant de aflat cum privea Ambasada URSS evenimentele de la Târgu Mureş, ori ce se discuta în cadrul şedinţelor de guvern de la Bucureşti în acea perioadă. Este posibil ca de abia de acum înainte să fim confruntaţi cu dezvăluiri greu de bănuit ca amploare.

Istoricii au datoria să încerce restabilirea adevărului. Parchetul General are datoria să încerce stabilirea identităţii celor care se fac vinovaţi de evenimentele de la Târgu Mureş din 20 martie 1990. Cea mai gravă culpă nu aparţine celor care au participat nemijlocit la aceste evenimente, ci mai ales celor care le-au instigat. Curtea Supremă a SUA foloseşte frecvent doctrina hate speech, discursul urii care naşte violenţă, iar CEDO a preluat această viziune. Este momentul ca şi în România să se ofere un exemplu despre cum este posibil ca oamenii politici să aibă şi o responsabilitate penală nu numai pentru acţiunile dar şi pentru cuvintele lor care au avut consecinţe directe în planul confruntărilor violente.

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite