Doar limba ne ţine împreună

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1990, Alba-Iulia era un oraş plin de Dacii, muncitori şi ceaţă. Spre prînz, Ion Iliescu şi Petre Roman au urcat pe scenă. Un vuiet recunoscător s-a ridicat din mii de piepturi. Între cei doi, un bătrîn uscat şi nenegociabil: Corneliu Coposu. Un val noroios de huiduieli i-a acoperit primele cuvintele. Împroşcat de zoaiele lumii noi, Coposu a continuat să vorbească.

Trebuia să vorbească pentru că tocmai făcea legătura cu mîndria apusă a unei ţări care se unise sub promisiunea că va şti să îşi aibă de grijă. Huiduielile au mers înainte. FSN serba prima zi naţională a României în libertate. 

Înainte de a fi doborîtă de negura guturală a mulţimii, şansa a plutit o clipă deasupra mulţimii. Şansa unei Românii serioase şi punctuale la întîlnirea cu istoria. Eram acolo şi am văzut-o murind, pe scena de la Alba Iulia.

Corneliu Coposu e cel cerut de manifestanţii plecaţi pe stradă, în căutarea unei soluţii, după măcelul fumegînd de la Colectiv. Nu-l putem reedita. Nu mai producem lideri naţionali. Coposu ne-a ferit de scufundarea în omenia lui Ion Iliescu. Atît cît e, civismul nostru a fost sădit de Corneliu Coposu. Imitaţiile ONG-iste au venit mai tîrziu, prin import. După 25 de ani, Coposu  rămîne cel mai important om public al României. Restul, de la Iliescu la Constantinescu şi Băsescu sînt secundari. S-au dovedit secundari. Coposu nu a avut talentul şi abilitatea politică a celor ce îi trăiesc, fără să ştie, în umbră. Dar ne-a dat direcţia. Fără Coposu, fără discursul rostit pînă la capăt, sub huiduieli la Alba Iulia, fără încăpăţînarea de extraterestru programat să practice buna-cuviinţă politică, am fi plonjat direct în cazanul cu robi şi deşeuri. Am reuşit să amînăm. Curînd, am pierdut şirul. Pe drumul deschis de Coposu ne aşteptau politica de valori şi suferinţa plină de sens care conduce spre primele certitudini ale civilizaţiei. Aşa cum se ştie, avem oroare de drumuri lungi şi drepte.  

Am rămas cu prea puţin. Facem, în continuare, o mare confuzie. Ne consolăm cu gîndul că prosperitatea clasei de mijloc, pe care o fetişizăm în lipsă de altceva, va aduce succesul. E insuficient pentru că, istoriceşte, sîntem neschimbaţi. Înconjuraţi de folclor şi hoţie, ambele strămoşeşti, sîntem o aglomerare iute de mînă, vorbăreaţă şi perfect incapabilă să imagineze premizele unei societăţi. Altfel spus, am ratat Unirea. Individual, social şi naţional. Unirea ne iese de minune doar în sunete de fanfară, la ocazii şi solemnităţi oficiale. Adevărul nerostit şi umilitor pe care stă zbenguiala dintre graniţele noastre e că nu am făcut faţă Unirii din 1918.       

Unirea din 1918 nu a rezolvat problema României, ci a redeschis-o la mare adîncime.           

Am sărbătorit de curînd doi ani pînă la aniversarea unui secol pierdut. Nu e numai vina noastră, dar nu e nici fără vina noastră. Aritmetic, 1918 plus 100 fac 2018. În realitate, fac mult mai puţin. Fac, de pildă, dezintegrarea umană care pustieşte tot ce mişcă, bea şi cocleşte între Turnu Severin, Constanţa şi Iaşi. Pierduţi în marele deşert oriental care împresoară Carpaţii, asistaţii, uitaţii şi derutaţii de tot soiul trăiesc de-a valma în sate şi tîrguri care curg spre dispariţie. Nu ne-am unit. Nu avem nici azi legături cu Transilvania. Am lăsat şoselele în seama romanilor, la a doua lor apariţie prin partea locului. Nepricepîndu-ne la istoria pe care o tot aniversăm, nu am înţeles că Transilvania a fost parte a Estului doar sub comunişti. Unirea din 1918 nu a rezolvat problema României, ci a redeschis-o la mare adîncime. Patru ore cu trenul pînă la Brşov şi încă şase pînă la Oradea e rezonabil. Cît aţi vrea să faceţi pînă la periferia Austriei?

Ar trebui să-i reconsiderăm pe ardelenii, care, ca Traian Vuia, au avut temeri şi au refuzat să se îmbete cu entuziasm unionist. Aveau motive. Am luat Unirea drept o modificare în hărţi care ne face mai mulţi, fără să bănuim că adevăratele ei rosturi sînt integrarea şi dezvoltarea comună. De 100 de ani, România pierde oameni şi potenţial ca o conductă spartă în Rai. Milioanele plecate la lucru în Occident n-au fost puse în mişcare de decalajele de pe piaţa muncii, aşa cum ne tot spun economiştii deştepţi rămaşi acasă. Cauza primă e o estimare de neclintit care spune, pentru un amar de oameni, că România e frumoasă, dar le încurcă viitorul. Pierdem prosteşte şi puţinul rămas. Tinerii de la Colectiv au fost cedaţi fără reţineri. Pierdem şi puţinul care vine. Şcoala Ardeleană  făcea oameni cu carte, şcoala românească face abulici. Cine trece, totuşi, prin şcoală cu folos pleacă sau se ascunde printre computere. 

Doar limba ne ţine împreună. De asta vorbim pînă pîrjolim străzile, ziarele şi televiziunile. Incapacitatea noastră de a trăi dincolo de limbă şi  expresie e şocantă. De la Coposu încoace, niciun politician n-a mai putut gîndi România ca unitate istorică. Rămînem cu fantoma unei limbi care îşi caută naţiunea. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite