Economia a înfrânt democraţia? Nu, a înfrânt demagogia

Alexis Tsipras se vede silit să implementeze ceea ce a înfierat înainte de a câştiga alegerile

Pentru ca România să nu păşească pe drumul pe care merge Grecia de decenii, trebuie să ne punem următoarea întrebare: dacă tot am prins oleacă de cheag şi avem ceva economii în teşcherea, ce facem cu banii? Ne luam şampanie sau undiţă?

Pentru cei care se lasă uşor furaţi de vorbe, deznodământul crizei din Grecia înseamnă victoria economiei asupra democraţiei: una a votat poporul, alta s-a semnat la Bruxelles. Să remarcăm că ambele cuvinte au fost inventate de greci - şi tot grecii sunt cei care parcă ţin cu orice preţ să le compromită. Dar ca să fim corecţi până la capăt, trebuie să facem loc unui alt protagonist, inventat tot de greci: demagogia. Acesta e, de fapt, adevăratul învins.

Aşa suna ieri ştirea de agenţie: ”Grecia a convenit împreună cu creditorii săi asupra termenilor generali ai unui nou plan de salvare a ţării de la faliment. Acordul presupune un pachet de împrumuturi, pe o perioadă de trei ani, în valoare de 85 de miliarde de euro. Grecia are nevoie de bani pentru a-şi rambursa datoriile şi a evita un faliment care ar scoate-o în afara zonei euro, iar Atena se angajează să implementeze o serie de măsuri bugetare, inclusiv tăierea unor cheltuieli”.

Mai pe la începutul anului, părea de neconceput ca tocmai Alexis Tsipras, premierul grec şi liderul Syriza, să fie cel care va semna acordul tocmai încheiat. Victoria sa în alegeri şi entuziasmul care a urmat l-au cocoţat rapid pe un piedestal uriaş. Stânga mai mult sau mai puţin radicală vedea în el făuritorul unei noi Europe, căci aştepta ca, prin contagiune, exemplul Greciei să fie urmat de alte ţări în care cresc partide similare cu Syriza: Spania, Portugalia, Italia, Marea Britanie etc. Se năştea, carevasăzică, o Europă a prosperităţii, a creşterii, o Europă împotriva austerităţii.

Lui Alexis Tsipras i-au trebuit doar şase luni ca să cadă de pe piedestalul de mucava pe care a fost urcat. Duşmanii austerităţii sunt încă buimaci, fie îi găsesc tot felul de scuze ideologice, fie îl acuză direct de trădare – deşi un avertisment primiseră deja dinainte. Să nu uităm că şi preşedintele Franţei, Francois Hollande, a câştigat alegerile tot cu un discurs al ”creşterii”, cu o retorică anti-austeritate. Dar după ce s-a văzut preşedinte şi a început să înţeleagă mai bine cum e cu economia, s-a aşezat ca un pisic în poala doamnei Merkel, de unde toarce şi acum.

Un rol crucial în toată dezbaterea cred că a jucat însuşi cuvântul ”austeritate”. El a fost pus în scenă, cu destulă inabilitate, de cei care au implementat programul de disciplinare fiscal-bugetară, politicieni preponderent de dreapta. El a fost apoi preluat de o stângă expertă în propagandă şi marketing şi transformat într-o veritabilă sperietoare a Europei. Cuvântul ”chibzuială” poate că ar fi fost mai potrivit şi mai greu de marketat în mod populist. Însă dincolo de etichete, lecţia rămâne una şi aceeaşi, veche de când lumea: economia nu iartă.

În România, lecţia nu pare să fi fost înţeleasă de toată lumea. Premierul Ponta îşi asumă tot mai înverşunat discursul anti-austeritate, spre a-şi promova pachetul de măsuri vădit electorale: adoptarea noului Cod Fiscal simultan cu creşterea cu 70% a salariilor bugetarilor. Deşi Codul Fiscal a fost votat cu unanimitate de Parlament, preşedintele Iohannis a avut totuşi tăria să ceară reexaminarea lui, invocând pericolul de a strica echilibrele care au fost atinse cu mari sacrificii. Parlamentul se află acum în faţa unei răspântii: va aproba şampania pe care vrea s-o bea premierul sau va cumpăra undiţa pe care o propune preşedintele?