Ecuaţia alegerilor europene România 2019: populism, indiferenţă faţă de proiectul european şi temele sale strategice

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
steaguri romania uniunea europeana

Să fim sinceri până la capăt: alegerile europene interesează deopotrivă partidele noastre politice şi electoratul (cât o fi el convins cu mijloace specifice să vină la vot) NUMAI din perspectiva testului pe care se presupune că l-ar putea reprezenta pentru viitoarele confruntări.

Doar atât şi absolut nimic altceva: uitaţi-vă la ieşirile publice ale oamenilor de partid sau ale candidaţilor şi, cu excepţii infime şi, aş zice, total irelevante, toate temele au ca motivaţie directă şi unică reglarea de conturi pe subiecte interne, fără relevanţă pentru acea României care ar fi trebui să fie europeană şi actor în jocurile politice, economice şi de securitate din cadrul proiectului european,

Lipsesc temele respective fiindcă nu-i interesează pe politicieni, nu interesează publicul spectator sau, pur şi simplu, ce se discută cu patimă în Europa marilor proiecte (uneori contradictorii, altădată convergente, dar mereu pe mize foarte mari) nu ne interesează în mod programatic, departe de noi aşa cum sunt şi banii aceia care stau nefolosiţi din cauza incompetenţei specifice atâtor echipe de guvernanţi.

În consecinţă, lipsesc dezbaterile în care ar trebui să vorbească despre conexiunea mai bună cu marile proiecte unde se află fonduri enorme, pentru care se deschid rapid noi şi noi portiţe de finanţare suplimentară tocmai pentru a se grăbi interconexiunile strategice. Dimpotrivă, la noi, demersul prioritar este singularizarea exemplară de tip suveranist vrem să ne luăm ţara înapoi”, cu un dezinteres major faţă de prezentarea de soluţii practice. Exact ca în perioada de intensă propagandă care a precedat votul pentru BREXIT, întors acum ca un bumerang teribil de ale cărui lovituri britanicii nu ştiu cum să mai scape.

Prea puţin este interesantă soarta liderilor politici care, foarte curând, vor sfârşi prin a se devora reciproc la o masă festivă naţională. Dar ce ne facem cu România şi cu electoratul care, în această perioadă în care ar fi trebuit să primească informaţiile-angajament asupra modalităţilor specifice, cât mai clar definite, prin care preopinenţii candidaţi la funcţiile de la Bruxelles îşi asumă de acum un proiect pentru care să facă lobby şi pentru care să se implice total cu credinţa că doar aşa se va putea prezenta la raport în faţa celor care i-au acordat încrederea? Pe politicieni nu-i interesează răspunsul deoarece, cum au învăţat atât de bine în aceşti 30 de ani de la Revoluţie, ei tot vor fi votaţi deoarece de asta sunt alegerile: cineva tot trebuie “să iasă” aşa că, din acest punct de vedere, lista de la partid rămâne sfântă.

Lucrurile nu stau altfel nici în ce priveşte electoratul, căci sigur vor veni la vot nucleele dure, cetăţenii care sunt oricum convinşti de o singură idee şi consideră o dezbatere publică drept un eventual prilej cu potenţial de bătaie, n-au nevoie de prostiile propagandei pro-europene concepute, cum li se spune, de străini care nu ne înţeleg durerile şi nu simt româneşte, d-apoi să fie gata să se îmbrace, la nevoie, cu cămaşa albă a morţii. Aceştia vor veni la vot, fără probleme, n-au ei nevoie de discuţii despre proiectul european sau de alte prostii de acest gen, oarecum incerte, periculoase şi din care nu ştii bine ce iese.

Aşa că, cel puţin după ce zic cărţile, ar rămâne de convins, mobilizat, eventual educat cel mai important segment, cel al tinerilor, fie studenţi, fie persoane aflate în zona de amorsare a unor cariere profesionale sau/şi de iniţiere a unor afaceri. Aceasta, spun cărţile, ar trebui să fie, pentru orice tip de guvernare sustenbilă, zona spre care să se îndrepte toată atenţia şi pentru care să se alinieze proiectele-ofertă, ele însele încadrate în logica unor programe guvernale relaţionate cu realitatea politicilor de cooperare şi conectare în primul rând cu zona europeană, dar şi cu alţi mari parteneri strategici.

Aici începe tragedia care deja a creat răni adânci şi acum, fără exagerare, ameninţă însăşi exisyenţa acestui popor. Cu o inconştienţă teribilă, guvernanţii noştri au creat condiţiile propice, ba chiar au favorizat cu mesaje clare, cel mai important exod al forţei de muncă la nivel european, fiind, după Siria, a doua ţară-sursă de migraţie, la fel de disperată nşi acceptând orice fel de umilinţă, dar pentru a săpa de lipsa de perspectivă de acasă. Din cifra generică de 22 de milioane cât avea România în ’89, au plecat cu acte aproape 4 milioane de persoane, migraţia ilegală fiind absolut necontrolată şi, după unele surse ale poliţiilor europene, de încă 3 milioane de persoane. Un flux uman enorm a cărui pondere internă s-a schimbat de-alungul anilor şi este, în sine, semn clar al unei alte drame naţionale. La început au plecat valurile de “căpşunari”, cei mai mulţi lucrând în condiţii de sclavie şi pentru salarii de mizerie. Dar acum pleacă (sau se pregătesc să plece) - la nivel de fenomen de masă – tineri absolvenţi de facultate, aflând că, în occident, există un masemenea deficit de forţă de muncă încât, practic, se poate găsi ceva de făcut oriunde.

Şi de întors, se va întoarce un procent mic, din ce în ce mai mic pe măsură ce pleacă masiv personal calificat căruia-i este oferit pachetul promoţional de angajare care cuprinde acum, de cele mai multe ori, locuinţă şi maşină pentru cei care, spre exemplu, acceptă contracte “medic de familie” în localităţi din zone considerate defavorizate deoarce mai greu accesibile din Franţa sau Germania.

Ce-ar fi putut să fie spus acum la noi? Să se explice care sunt proiectele de conectare europene, acelea strategice, care presupun avantaje directe şi imediate pentru România, tocmai pentru că presupun apariţia unor noi unităţi economice, locuri de muncă şi speranţă directă pentru o generaţie a cărei prioritate unică să nu mai fie plecarea în străinătate. Să spună că există bani pentru  investiţii rentabile pentru viitorul ţării, creind locaţii strategice care să fie atractiuve pentru viitorii medici, profesori, ingineri...UE a avut, are şi va avea bani pentru asta, ţările din jurul nostru au sesizat la timp pericolul şi au început de mai mult timp să acceseze aceste fonduri, noi aşteptăm să ni se termine resursa umană. Şi spitale regionale n-avem că altele sunt interesaele, autostrăzile sunt în continuare pe hârtie, înfloresc bolile sărăciei. 

Iată o temă de discuţie de importanţă strategică. Posibilă dar evitată cu obstinenţă. De ce? Uite-aşa, că se poate. Încă se poate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite