Europa la răscruce şi conceptul opoziţiei unite

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cătălin Predoiu

Catalonia şi-a declarat Independenţa. Indiferent care va fi deznodământul pe termen scurt al evenimentelor din Spania, Europa, cea pe care o ştim cu toţii, a zburat, după această decizie, pe aripile vântului. „Febra spaniolă“ va dura şi are potenţial de bornă istorică de anvergura căderii Zidului Berlinului.

Fireşte, sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte natura, cauzele şi efectele celor două fenomene politice, dar relevanţa pentru evoluţia continentului european este comparabilă cu cea a deschiderii de drum istoric produsă prin reunificarea Germaniei. Desigur, căderea Zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei au fost posibile nu numai prin voinţa poporului german, ci şi prin înţelegerile unor lideri globali la Malta, Berlin şi Moscova, i-am numit desigur pe George Bush tatăl, Helmuth Kohl şi, nu în ultimul rând, pe Mihail Gorbaciov. Dar anul 1989 este deja mult în spate. Astăzi, este interesant de ştiut dacă, pe lângă voinţa catalanilor, care s-au exprimat pentru ruperea ordinii constituţionale spaniole, desprinderea de Madrid şi constituirea unui stat catalan, au fost sau sunt în curs de desfăşurare şi influenţe promovate de Vladimir Putin prin intermediari, aşa cum se vehiculează în unele discuţii. De interes este şi dacă mişcări similare se vor extinde în Lombardia sau alte zone ale Europei, pe acelaş fir nevăzut care duce către Moscova. Deocamdată, la noi a fost în vizită Patriarhul Kiril, spre liniştirea temerilor...

Acestea sunt întrebări, presupuneri, poate speculaţii sau poate doar incertitudini temporare. Cert este faptul că „meteorologia politică“ a continentului s-a schimbat în ton cu schimbările climei. Dacă fenomenul catalan va avea replici similare în alte părţi ale continentului politic european, jocul politic intra-comunitar va căpăta noi expresii.

Cât de pregătit este sistemul nostru politic pentru o Europă încercată de aceste turbulenţe, care vor genera ruperi de ritm, schimbări de direcţie şi geometrii variabile în politicile comunitare şi ale Statelor membre UE? Va fi el capabil să treacă Ţara prin furtunile care se arată la orizont? Las la o parte faptul că se apropie anul 2019, în care vom avea Preşedinţia UE, an care va fi o probă specială pentru creativitatea noastră politică şi capacitatea de a organiza şi duce la bun sfârşit acţiuni politice pe un spectru care acoperă toate Statele membre UE. Pe scurt, este sistemul nostru politic capabil să genereze Istorie bună pentru România în anii complicaţi care se apropie? Sărbătorim Centenarul în 2018, dar e bine să conştientizăm şi perspectiva celor care se uită cu nostalgie la anul 1940, an în care României Mari i s-au prăbuşit graniţe. Dar această împrejurare trebuie tratată cu calm, gândire şi acţiune politico-diplomatică inteligentă şi preventivă. Isteria, patriotismul butaforic şi festivismul nu ne-au apărat de nimic, niciodată.

Democraţiile eficiente au perfecţionat combinarea competiţiei (confruntării) pluripartinice şi cooperarea pe zonele de interes public naţional pe temele esenţiale interne şi, mai ales, externe.

Ideal ar fi ca mecanismul nostru politic intern să treacă de la o practică a confruntării superficiale şi, oricum, mai mult formale, sterilă pentru cetăţeni, la una a cooperării în zona capacitării instituţiilor de stat de a răspunde provocărilor externe decurgând din 1) schimbările accelerate în plan european şi 2) efectele axei Putin-Orban pe problematica minorităţii maghiare din România.

Democraţiile eficiente au perfecţionat combinarea competiţiei (confruntării) pluripartinice şi cooperarea pe zonele de interes public naţional pe temele esenţiale interne şi, mai ales, externe, în special în momentele de crize externe. La noi, în fapt, întregul mecanism politic intern este angrenat total şi de ani de zile pe o linie de confruntare concentrată pe două subiecte: 1) influenţa asupra Justiţiei şi 2) controlul contractelor publice finanţate din bugetul de stat şi bugetele autorităţilor locale. Este de aşteptat ca, până în 2019, PSD să mai adauge un obiectiv 3) pe această listă scurtă, controlul asupra principalelor două servicii de informaţii, prin modificarea Legilor securităţii naţionale şi ale statutului acestora, având drept scop subordonarea lor operaţională Guvernului, după modelul serviciilor sectoriale de la cele două ministere de linie, Armată şi Interne, poate chiar fuzionarea serviciilor generale intern şi extern şi crearea unei agenţii separate de interceptare în subordinea Parlamentului. Variaţiuni pe această temă apar recurent de câţiva ani în discursul politic privat şi, uneori, chiar public, vezi unele declaraţii voalate sau chiar în clar ale liderilor PSD-ALDE.

În interiorul partidelor politice, aceste obiective au fost distribuite între Centru şi Bază, liderii naţionali şi establishmentul PSD şi, cândva al USL sau PDL, abordând obiectivul 1), în vreme ce baroniada locală şi-a asumat obiectivul 2), ”mulgerea” bugetelor pentru alimentarea buzunarelor „clientelei politice“ şi, ocazional la patru ani, de campanie.

Consecinţele unei astfel de agende sărăcăcioase şi rudimentare au fost şi sunt 1) ignorarea marilor teme ale dezvoltării, educaţia, sănătatea, reforma administraţiei, reorganizarea administrativ teritorială şi modernizarea infrastructurii de transport rutier şi feroviar, în primul rând, şi 2) diminuarea atenţiei Guvernului asupra agendei externe şi absenţa secondării eficiente a eforturilor diplomatice desfăşurate în plan extern de către Preşedintele României.  Consecinţa 1) a blocat consolidarea clasei de mijloc, care să fie sprijinită pe un segment antreprenorial puternic şi accesul elitelor autentice şi profesionale la deciziile publice, iar consecinţa 2) a subţiat treptat influenţa României în plan extern, ce-i drept, efect contrabalansat de Administraţia Prezidenţială.

Per ansamblu, concluzia ar fi, în opinia mea, că Ţara este prea puţin pregătită pentru o dinamică accelerată şi imprevizibilă ca orientări a fenomenelor generate în plan extern, fie că vorbim de evoluţii politice, fie că este vorba de turbulenţe economice, ambele tendinţe căpătând accente de criză.

Partidele de opoziţie au marea responsabilitate de a schimba paradigma.

Pericolul este maximizat de lipsa de viziune a PSD, partidul care conduce majoritatea parlamentară şi administraţia centrală, precum şi mare parte din administraţia locală, în urma alegerilor locale şi generale din 2016. E limpede că leadershipul acestui partid a devenit contraproductiv pentru interesele României, fiind exclusiv absorbit de paradigma pierzătoare pentru Ţară descrisă mai sus, dar şi prin incapacitatea de se angaja eficient în jocul politic european şi global, din motive de indezirabilitate (nimeni nu discută cu lideri condamnaţi sau inculpaţi pentru corupţie) şi lipsă de expertiză externă. Mai mult, temerea mea este că în mintea unor lideri PSD-ALDE este conturată deja decizia de a schimba orientarea  geopolitică a României de la Vest, către Est, într-un moment în care o eventuală criză majoră europeană ar permite acest lucru. 

În aceste condiţii, aflate într-o minoritate copleşitoare în Parlament, dar şi la cote de încredere descurajante per ansamblu (fapt reflectat în absenteismul la vot) în rândurile electoratului, partidele de opoziţie au marea responsabilitate de a schimba paradigma de mai sus. Acest lucru este posibil chiar şi până la alegeri şi chiar fără a avea pentru moment acces la decizii legislative sau executive. Cum? În primul rând prin conştientizarea nevoii de a schimba această agendă publică şi a o ridica la nivelul superior, de care Ţara are nevoie, pe cele două axe, Dezvoltare şi Influenţă Externă. A doua condiţie ar fi generarea unor echipe care să fie capabile să mânuiască aceste teme şi să genereze Noua Agendă prin discurs public şi acţiuni politice concrete. Dacă partidele de opoziţie vor rămâne cantonate în vechile mentalităţi şi vor juca obsesiv-repetitiv-compulsiv şi steril rolul de protestatar neputincios al unui PSD stăpân pe vechea şi prezenta formulă, vor dispărea treptat din jocul care contează. De asemenea, dacă vor rămâne blocate în micile jocuri interne la nivel local şi central, a căror miză nu este alta decât „rearanjarea scaunelor pe puntea Titanicului“ (sintagmă folosită de Stieglitz în cu totul alt context, dar potrivită şi pentru subiectul nostru), atunci nu vor avea nicio şansă să mai câştige alegeri. În al treilea, dar totuşi nu în ultimul rând ca importanţă, partidele de dreapta, în primul rând cele din familia popularilor europeni, trebuie să-şi armonizeze acţiunea politică de Opoziţie. Cele trei condiţii sunt subiecte în sine, despre care voi încerca să scriu câteva rânduri separat în viitorul apropiat, mă limitez acum să spun că, îndeplinite cumulativ, ar da o probă a maturităţii politice. La rândul ei, această maturitate ar putea fi magnetul prin care s-ar reuşi recâştigarea electoratului pierdut şi devenit absenteist la vot. Dimpotrivă, ignorarea acestui efort şi rămânerea în ipostaza de ”business as usual”, vor crea o nevoie distrugătoare pentru partidele existente, nevoia ca alte partide, inexistente în prezent, să-şi asume schimbarea cursului fundamental al politicii româneşti.

Pentru că, spunea Mihail Manoilescu, numai la bolşevici partidele sunt un scop în sine, în democraţie, ele sunt un simplu instrument pentru servirea cetăţenilor.

Articol apărut şi pe www.predoiu.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite