Exerciţii de „inginerie constituţională”: ce fel de regim politic?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Una dintre temele considerate a fi importante în contextul dezbaterii referitoare la revizuirea Constituţiei, aşa cum este aceasta din urmă configurată pe platforma revistei Polis, e cea a tipului de regim politic.

Luând în discuţie această chestiune, nu vreau să plec, aici, de la problema formei de guvernământ (monarhie sau republică?), o problemă ce poate fi – şi chiar probabil este – una încărcată emoţional. Aş spune doar (pe urmele lui Sartori) că aspectele critice ale republicanismului trebuie puse sub lupă, dar că o asemenea analiză trebuie să fie însoţită de o corectă evaluare a alternativei.

Preliminarii

În teoria politică a ultimelor decenii, clasificarea şi analiza tipurilor de regim se plasează fie în zona „vechiului”, fie în cea a „noului constituţionalism”. Cred că avem de-a face cu un aspect pe care şi dezbaterea privind revizuirea legii fundamentale din România de astăzi trebuie să îl includă. Asta, desigur, dacă suntem interesaţi să delimităm cu claritate cadrul acestei dezbateri.

Un al doilea aspect ce merită articulat în perspectiva dezbaterii constituţionale, inclusiv din punctul de vedere al tipului de regim politic pentru care s-ar putea opta, este acela de a asuma că România nu a definitivat procesul de democratizare. În acest context, o opţiune nefericită pentru un anumit tip de regim, ca şi, în general, o proiecţie constituţională eronată ar putea să dăuneze fragilei democraţii româneşti, în loc s-o întărească.

Între „vechiul” şi „noul” constituţionalism

Cadrul dezbaterii constituţionale, ce ar avea drept efect revizuirea legii fundamentale, trebuie să evite, înainte de toate, limitările impuse de personalizarea instituţională. Cu alte cuvinte, fără a eluda importanţa contextuală şi istorică a evoluţiilor politice trecute ori recente, nu trebuie să ne proiectăm tipul de regim politic (şi instituţiile ce stau la baza acestuia) prin raportare la combinaţiile partidiste actuale sau la liderii acestora.

În mod evident, partidele şi liderii îşi au importanţa lor în context democratic. A configura, însă, instituţiile în funcţie de X sau Y, din perspectiva unei discutabile „drepte” şi a unei la fel de discutabile „stângi” ar fi o eroare cu nişte consecinţe imprevizibile pe parcursul ciclului constituţional ce va urma.

Dacă „vechiul” constituţionalism insistă pe o proiecţie raţională a instituţiilor politice (iar limita sa e vizibilă tocmai în faptul de a ignora contextul socio-istoric şi cultural), „noul” constituţionalism se bazează tocmai pe „spontaneitatea” proprie jocului social (şi fix în asta constă limita sa).

Consider că alegerea tipului de regim politic trebuie să ţină cont de context, desigur. Pe de altă parte, cred că încrederea liberală în „mâna invizibilă” a „spontaneităţii” este, în acest punct, exagerată. Mizez, deci, pe o situare între limitele implicate de „vechiul” şi de „noul” constituţionalism, coroborată cu accentuarea importanţei relaţiei dintre tipul de regim politic şi procesul democratizării.

Regimul politic şi democratizarea

Dacă Giovanni Sartori apreciază că proiectarea unei constituţii trebuie să ia în calcul calitatea de „instrument de guvernare” a legii fundamentale în context democratic, Robert Dahl reţine importanţa condiţiilor structurale ce pot afecta democraţia, până la a o face de-a dreptul inexistentă.

Oricare ar fi modelul constituţional, condiţiile nefavorabile fac imposibilă menţinerea democraţiei. Dimpotrivă, când condiţiile sunt favorabile democraţiei, aceasta rezistă indiferent (din nou!) de modelul constituţional.

Există însă şi situaţii de natură mixtă, aşa cum îmi pare a fi cea a României. Ce se întâmplă în acest caz, dacă tot e vorba să ţinem seama de context? „Dacă într-o ţară există condiţii de fond mixte, unele favorabile iar altele nu, o constituţie bine concepută ar putea contribui la menţinerea instituţiilor democratice, în timp ce o constituţie de concepţie deficitară ar putea duce la prăbuşirea instituţiilor democratice”, susţine Robert Dahl.

Opţiunea pentru semi-prezidenţialism, între avantaje şi limite

Ce tip de regim politic ar trebui să prevadă „o constituţie bine concepută”? Dacă regimul prezidenţial presupune separarea puterii, cel parlamentar, ca şi cel semi-prezidenţial mizează pe o împărţire a acesteia. Evident, argumentele pentru unul sau altul dintre aceste tipuri de regim politic pot veni din toate părţile. Cred totuşi că e important să avem în atenţie aspectele semnalate mai sus: cel al personalizării instituţionale şi cel al democratizării.

Din punctul meu de vedere, un regim parlamentar, care ar înlătura posibilitatea alegerii directe a preşedintelui republicii, nu se poate „plia”, tocmai dat fiind contextul, pe „cultura voievodală” existentă în spaţiul public românesc. Vizualizată în optica democratizării, funcţionarea acestui tip de regim politic ar putea fi alterată aşadar, la nivelul legitimităţii, în condiţiile în care încrederea în partide şi în parlament staţionează în subsolul capitalului pe care îl deţin instituţiile statului.

Rezultat al constituţionalismului american, după cum specifică Sartori, prezidenţialismul constituie, din unghiul funcţionalităţii sale, mai curând o excepţie democratică (americană, după cum lesne se poate înţelege!) decât o bază instituţională a democraţiilor. Din nou dat fiind contextul, opţiunea pentru un regim politic de factură prezidenţială ar putea altera fragila democraţie românească şi ar agrava tendinţa personalizării instituţionale.

Rămâne, ca atare, regimul politic semi-prezidenţial, pe care politologi importanţi îl consideră operaţional pentru democraţiile incipiente. Înainte de toate, acesta oferă posibilitatea de a-i roda pe politicieni în exerciţiul alternanţei prezidenţial-parlamentare (în funcţie de suprapunerea majorităţii ce alege preşedintele cu majoritatea parlamentară sau de lipsa acesteia).

Există, evident, discuţii cu privire la limitele semi-prezidenţialismului, iar acestea nu trebuie eludate. Una dintre limitele invocate este cea implicată de fenomenul „coabitării” ce poate apărea în acest regim care se fundamentează pe o structură de putere duală. În acest caz concret – vizibil şi în România de azi – eu aş vedea avantajul transparenţei instituţionale şi al posibilităţii de control reciproc, în condiţiile unei mai clare delimitări a atribuţiilor prezidenţiale şi prim-ministeriale. Repet: dincolo de X sau Y.

În condiţiile în care acceptăm faptul că democraţia nu înseamnă exclusiv „majoritate”, „vot” ori „popor” şi că ea include şi aspectul „vertical” al reprezentării, ca şi chestiuni precum „negocierea”, „târguiala democratică” şi „compromisul rezonabil”, o discuţie despre tipul de regim politic cel mai potrivit României contemporane poate pleca de la identificarea soluţiilor pentru o mai bună „aşezare” a semi-prezidenţialismului pe care deja îl avem.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite