Faimoasa defăimare

Pentru a putea fi defăimat, este evident că trebuie să ai deja o faimă. Faimoasă poate fi o colectivitate, mai mică sau mai mare, după cum poate fi şi un individ. Până aici este clar. Numai că poţi fi faimos nu doar prin faptele tale bune, ci şi prin cele dubioase, dacă nu de-a dreptul nebune.

Un criminal în serie poate ajunge şi el faimos, după cum faimoasă este şi mafia italiană. În aceste cazuri, „defăimarea“ se reduce la dezvăluirea caracterului lor negativ, însoţită de o delimitare, de o critică, de o respingere mai mult sau mai puţin severe. Or, combinaţia politică PSD-ALDE este una „capro-varzistă“ şi pe bună dreptate a fost analogată cu o „mafie“. Ca oricare mafie, are şi aceasta strategiile ei subtile, bazate în esenţă pe viclenie. Limba română distinge între cuvintele „strategie“ şi „stratagemă“. Când anticul Ulyse a imaginat Calul troian, el a recurs la o stratagemă, prin inducerea în eroare a cetăţenilor din Troia. La tot felul de stratageme recurg azi şi Şefii celor două partide, care alcătuiesc o unică „partidă“. Menţionăm doar una dintre aceste stratageme, probabil cea mai „inocentă“. Când un membru al acestei „partide“ politice a intrat în vizorul DNA, sunt invocate repetat, cu surle şi trâmbiţe, până la asurzire, „drepturile şi libertăţile omului“ (ale cetăţeanului, ale individului) pe care Statul de drept trebuie să le apere.

Cel intrat în vizorul DNA este, desigur, şi el un om, sau un „animal politic“, cum ar zice Aristotel. Numai că el este şi un infractor, deci nu  este un om ca toţi ceilalţi oameni sau cetăţeni. Aici se recurge repetat la altă stratagemă, invocându-se „prezumţia de nevinovăţie“. În limba română, un sinonim al cuvântului „prezumţie“ este cuvântul „presupunere“. Ambele sinonime au la bază cuvântul şi conceptul POATE. Acesta, prin definiţie, se asociază nu cu una, ci cu două alternative: „Poate că Da“ şi „Poate că Nu“. Faptul că Justiţia - cu diverse argumente şi justificări - a recurs la „Prezumţia de nevinovăţie“, nu înseamnă că, logic, „Prezumţia de vinovăţie“ s-a evaporat. Or, „avocaţii politici“ ai celor trimişi în judecată convertesc prezumţia (presupunerea) în certitudine: omul nostru este categoric nevinovat. Dar dacă este al vostru, atunci categoric el este vinovat. În modul cel mai penibil, această stratagemă este folosită şi în actualul Parlament, atunci când se votează trimiterea sau netrimiterea în judecată a unora dintre membrii lui, dintre con-fraţi. Legislaţia ne spune foarte clar că faimoasa „imunitate parlamentară“ se referă exclusiv la opiniile politice ale parlamentarilor şi nu la faptele lor, de genul Teldrumului. Laura Codruţa Kövesi revine de câteva ori asupra acestei probleme, care este o nedreptate strigătoare la cer. Cum să nu cunoască aceste situaţii, strigătoare la cer, cum ziceam,  şi Comisia Europeană, cu care avem o convenţie precisă şi clară!?

Au fost votaţi de doar 17% din populaţia ţării, dar nu fac elementara diferenţă dintre populaţie şi Popor. De aceea, ei se consideră reprezentanţi ai Poporului, nu ai unei părţi mici din populaţia României.

Dacă, atunci când este vorba de infractorii din clanul lor, Şefii binomului „capro-varzist“ invocă cu glas mare şi tare „drepturile şi libertăţile omului“, ei uită complet de una dintre aceste libertăţi, „libertatea cuvântului“, respectiv a opiniei. Legea vizează pe oricine, exceptându-i pe cei doi Şefi, care nu par înclinaţi să se auto-defăimeze. Pe ea se întemeiază cea de a patra Putere din Statul de drept, adică Mass-media. Oricâte păcate ar avea - unele chiar strigătoare la cer -, această Putere nu poate fi cenzurată printr-o Lege a interzicerii Defăimării. Membrii acestei a patra Puteri se cenzurează reciproc, tot reciproc dezvăluindu-şi păcatele (mai puţin, sau deloc şi calităţile). Apoi, CNA are un Regulament sever prin care sancţionează, inclusiv financiar, declinaţiile de la Reguli, în esenţă de la Bunul-simţ.

Atunci, de ce este nevoie de o Lege specială care să vizeze Defăimarea!? Răspunsul este foarte simplu. Actuala putere politică a adus ţara într-o stare aproape dramatică, imposibil de imaginat în anul 1989. Silviu Brucan pare acum, după aproape 30 de ani, un visător utopic. Strategia actualei puteri politice, a Binomului „capro-varzist“, este un lanţ coerent de stratageme isteţe. Au câştigat alegerile printr-un Plan care conţinea un ansamblu coerent de măsuri utopice, de promisiuni imposibil de realizat într-un timp previzibil. Au fost votaţi de doar 17% din populaţia ţării, dar nu fac elementara diferenţă dintre populaţie şi Popor. De aceea, ei se consideră reprezentanţi ai Poporului, nu ai unei părţi mici din populaţia României. Apoi, au recurs la tot felul de schimbări, atât a oamenilor lor, cât şi a documentelor, inclusiv a Legilor, prin tot felul de „reforme“, inclusiv „revoluţii“. Cum acordul dintre promisiuni şi fapte nu se realiza nicicum, au recurs la alte două stratageme complementare, invocarea „grelei moşteniri“ şi facerea-refacerea altor noi proiecte.

La recentul lor Congres, Liviu Dragnea a ajuns, cu viitorul, la nu mai puţin  de patru cincinale. Cum lucrurile nu se dreg nicicum, este firesc să căutăm un vinovat. După lungi căutări, după temeinice investigaţii (deşi se pare că aici nu a participat şi SRI), în sfârşit, Vinovatul a fost descoperit, iar numele lui este Defăimarea. În trecere, putem observa că acest duşman este de genul feminin, deci este o Duşmană (sau Duşmancă!?)

Pentru situaţia noastră actuală, putem invoca zicătoarea românească „Peştele de la cap se împute“.

Ca orice dictator (virtual sau real), şi Liviu Dragnea împărtăşeşte enunţul Regelui Ludovic al XIV-lea, adică „Statul sunt Eu“. Dacă Regele era numit şi Regele Soare, pe Liviu Dragnea îl putem numi Dictatorul cel clar-obscur, în umbra căruia stă Călin Popescu Tăriceanu, adică stă şi aşteaptă. Or, întreaga presă critică - împreună cu mişcările străzii - se îndreaptă împotriva celor doi con-fraţi, a conducerii politice în întregul ei, respectiv a stării jalnice în care trăieşte majoritatea cetăţenilor acestei ţări, adică Poporul român în majoritatea lui. Nici cei doi şi nici subalternii lor nu fac diferenţa elementară dintre „stat“, „popor“, „naţiune“, amestecându-le claie peste grămadă, dar identificându-se personal cu ele. De aceea, orice delimitare, orice critică, sau atac (deschis, dar întemeiat) la adresa lor este considerat o Defăimare, fie ea a statului, a poporului, a naţiunii.

PS. J.W. Goethe a formulat enunţul „Toate popoarele sunt geniale“, ceea ce exclude defăimarea naţională, fie ea unilaterală sau reciprocă. Dar Goethe nu s-a referit şi la Şefii acestor popoare (naţiuni, state). Pentru situaţia noastră actuală, putem invoca zicătoarea românească „Peştele de la cap se împute“. M-am referit, evident, la cei doi Şefi, nu la Poporul român, sau la România. Acest text poate fi şi el acuzat de Defăimare, ceea ce este chiar adevărat, cu precizarea că este vorba de o Defăimare a Infaimiei-infaimiilor, fie ele mai mici sau mai mari, chiar dramatice, la limita lor.