Fantasmele complotului

Numărul din noiembrie al revistei franceze „Esprit“ are o temă foarte interesantă: teoriile complotului. Pentru noi, tema este cât se poate de binevenită. Suntem literalmente bombardaţi de opinii care văd în spatele oricărui eveniment un complot.

Teoria îşi are în presa noastră marele maestru, şi nu de azi, de ieri, ci de când îl citesc în ziare sau îl aud vorbind la televiziune, indiferent de culoarea lor politică. Numele lui e Ion Cristoiu.

Îi ţin minte un scurt editorial de pe la mijlocul anilor 1990, publicat în ziarul pe care tocmai îl crease, „Evenimentul zilei“, în care afirma că, în parlament, peneţiştii şi pedeliştii s-ar fi înţeles pe furiş să dea jos guvernul pedeserist.

Aşadar, Ion Cristoiu îi bănuia de a fi pus de un complot. De unde să-i fi venit ideea? De la faptul că o moţiune de cenzură propusă de pedelişti fusese citită în plenul Camerelor reunite de un ţărănist. Ce se întâmplase, de fapt? Pedeliştii se strânseseră în grupul lor parlamentar ca să-l urecheze pe liderul lor, Petre Roman, care, într-o emisiune de televiziune din seara precedentă, se purtase inadmisibil de cordial cu preşedintele Ion Iliescu, în văzul întregii ţări care-i ţinea de rivali. Nerăspunzând niciun pedelist la apelul repetat al preşedintelui Camerei, un deputat ţărănist, aflat în prima bancă, s-a oferit să dea citire textului moţiunii. Spre deosebire de Ion Cristoiu, eu eram de faţă la scena cu pricina. Citindu-i a doua zi editorialul, am izbucnit în râs.

Aş fi izbucnit în râs şi cu câteva zile în urmă, când Ion Cristoiu, în acelaşi cotidian, ne-a anunţat că proaspătul prim-ministru, nu încă votat de parlament, şi-ar fi datorat funcţia unui complot al SRI şi DNA, dar nu mai am starea de spirit de altădată. Mai ales că declaraţia lui Ion Cristoiu apărea în acelaşi număr de ziar ca şi o alta, a analistului militar Sebastian Sârbu, care întrezărea şi el un posibil complot, fomentat de o grupare teroristă, care ar fi provocat incendiul de la clubul „Colectiv“ şi, pe cale de consecinţă temeinic concepută, căderea guvernului. Nici nu mi-am revenit bine din emoţie şi am aflat una şi mai boacănă: cică noul prim-ministru ar fi fost impus României de Comisia Europeană, care a complotat cu, fireşte, Klaus Iohannis, ca să ne intre în cap o dată pentru totdeauna că tot ce ne priveşte se decide la Bruxelles.

Ezoterisme şi vrăjitorie

Numărul din revista franceză mi-a venit ca o mănuşă. Spre deosebire de francezi, noi nu facem teorii ale complotului, noi jurăm cu mâna pe inimă pe existenţa comploturilor. Cum v-aţi putut da seama din cele de mai sus.

Dacă complot nu e, nimic nu e: televiziunile nu fac rating, ziarele nu se vând, opinia publică se plictiseşte şi investitorii străini încep să creadă că noi suntem de vină de toate relele. Cu alte cuvinte, noi, toţi, am fi, mai mult sau mai puţin, complotişti.

Spuneam că francezii discută o mentalitate, care a prins aripi nemăsurate odată cu internetul, şi care numai cu greu poate fi pusă în raport cu democraţia. Internauţii văd pretutindeni complotişti. Asta ţine de modul lor de a gândi cauzele şi efectele.

Complotul este rodul unei gândiri infantile, care respinge adevărul, fie şi sub forma evidenţei, preferând „explicaţii“ neraţionale sau chiar absurde şi neapărat senzaţionale. Face parte din aceeaşi categorie de mare interes public cu ezoterismele, vrăjitoria, zodiacul, pe care le întreţin unele posturi de televiziune şi unii autori care prezic mereu cutremure care, din fericire, nu au loc, cu o aplicaţie demnă de o cauză mai bună. Nu vreau să mă repet, dar educaţia religioasă din şcoli urmează pas cu pas acelaşi cult pentru miraculos şi aceeaşi lipsă de respect faţă de bunul-simţ.

Primejdie ceas de ceas        

Lucru paradoxal, teorile complotului implică, după cum spune Michaël Foessel în „Esprit“, alegerea deliberată a unui sens, refuzând categoric hazardul în favoarea necesităţii. Complotul presupune, aş remarca, un spirit cratylian, din celebra opoziţie a lui Platon. Cel care pariază pe complot „consideră că tot ce se întâmplă posedă o semnificaţie ascunsă“, care poate fi în cele din urmă revelată.

Foessel spune că filosoful gândeşte la fel, cu deosebirea că nu vede peste tot o intenţionalitate. Ambii sunt tentaţi de teoriile semnificaţiei. Doar că iubitorii de comploturi sunt deopotrivă tentaţi de mistere şi de duhuri necurate. Există la aceştia din urmă o negativitate de care filosoful e scutit. „Modelul democratic, adaugă Foessel, e compatibil cu ideea unui sens ascuns, nu şi cu intenţiile ascunse“. Şi încheie prin a  recomanda „banalizarea ideii de complot“, care pune în pericol judecata corectă a oamenilor şi care, mai cu seamă în era internetului, poate conduce la manipularea catastrofală a opiniei publice.

Mai e cazul să spun că ne confruntăm cu o astfel de primejdie ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă? Deşi se referea la cu totul altceva, autorul acestor cuvinte, Lenin, ştia el ce ştia despre comploturile reale: doar el îl pusese la cale pe cel mai teribil din istorie. Lecţia fiind învăţată atât de bine de urmaşul lui, Stalin, încât represiunea care a eliminat în anii 1930 întreaga gardă veche a partidului s-a folosit, în înscenări judiciare fără precedent, de teoria comploturilor. De la Troţki la Zinoviev, laolaltă cu intelectuali ca Mandelstam, toţi au devenit peste noapte complotişti odioşi.

Securitatea de la noi nu şi-a bazat arestările şi asasinatele pe aceeaşi idee? Doar cuvântul era, în gura magistraţilor comunişti din anii 1950, altul: uneltire (contra regimului democrat-popular, fireşte). Suna mai româneşte, dar sensul era acelaşi.