Good vs. Evil – ultima postare despre prezidenţialele din 2014

În toată înfierbântarea electorală de dinainte de turul II, uităm un adevăr fundamental: care e rădăcina răului, în toată afacerea asta pe care o numim politică românească. Iar rădăcina aceasta ne ajută să identificăm răul cel mai mare şi să scăpăm de sloganuri şi manipulări media. Întrebarea pe care oricine trebuie să şi-o pună, mâine, e de fapt o întrebare extrem de simplă.

Înainte de a vedea care este această întrebare, vreau să trec rapid în revistă două dintre sloganurile pe care le aud, extrem de frecvent, în jurul meu de câteva săptămâni încoace: „Victor Ponta ne scapă de Băsescu” (corolar: „Klaus Iohannis e Băsescu”) şi „Toţi sunt la fel – măcar să-l alegem pe unul care ştie să vorbească” (corolar: „Klaus Iohannis e prost/nu ştie să vorbească”).

1.. „Victor Ponta ne scapă de Băsescu” (corolar: „Klaus Iohannis e Băsescu”)

Preşedintele Băsescu a reuşit performanţa negativă de a canaliza, în special în ultimii cinci ani de mandat, ura românilor pricinuită de micile şi marile frustrări de zi cu zi. Altfel spus, a devenit ţapul ispăşitor pentru tot ceea ce nu merge bine, la nivel individual şi colectiv, în această ţară. Pe de o parte, e un rău inevitabil al funcţiei de preşedinte, în special într-o ţară săracă şi nereformată, chiar şi la 25 de ani de la ieşirea din comunism. Pe de altă parte, preşedintele Băsescu „şi-a făcut-o cu mâna lui”, ca să spunem aşa, prin nenumăratele gafe şi mârlănii din timpul mandatelor sale (şi dinaintea mandatelor sale, dar, când strigam acum zece ani „Băse-e-cool!” în Piaţa Universităţii, eram gata să-i trecem, poate prea uşor, mârlăniile cu vederea). Episodul cu „ţigancă împuţită” a devenit parte integrantă a imaginii lui Traian Băsescu – sau chiar imaginea lui Traian Băsescu, în funcţia de şef de stat.

Am însă trei veşti:

a.. Mandatele lui Traian Băsescu se termină oricum pe 22 decembrie, indiferent de cine va câştiga alegerile.

b.. Preşedintele Băsescu nu va suferi mai mult în cazul în care va câştiga Victor Ponta decât în cazul în care va câştiga Klaus Iohannis;

c.. Chiar dacă dl Băsescu ar suferi mai mult – chiar dacă dl Băsescu ar suferi intens, iremediabil şi etern (ceea ce eu unul nu doresc nimănui) – de pe urma victoriei dlui Ponta, acesta NU este un criteriu pe baza căruia să alegem, mâine, în cabina de vot. Criteriile pe baza cărora alegem sunt: platforma-program a candidatului, viziunea sa despre economie (şi despre guvernare, în general) şi încrederea că respectivul candidat va avea motivaţia să îşi pună în practică platforma program şi viziunea, în următorii cinci ani. În cuvinte mult mai simple: vrem să ne adâncim şi mai mult în recesiune şi sărăcie – sau nu?

Cât despre corolar, „Klaus Iohannis e Băsescu” – încă nu îmi pot da seama cine şi cum a putut să inventeze acest slogan. Dimpotrivă, din ce am văzut în această campanie – şi din ce văd în documentarul lui Florin Iepan, „2 pentru România” – stilul dlui Iohannis e la antipodul stilului de a vorbi şi de a face politică al dlui Băsescu.

Mai mult, scandalurile politice din ultima vreme (precum „afacerea Microsoft”) par să indice legături de interese obscure mai apropiate între dl Băsescu şi candidatul PSD, decât între dl Băsescu şi candidatul ACL.

Aşadar, Klaus Iohannis NU este (stilul/omul/politicianul) Traian Băsescu, şi – după cum speculau mai în glumă, mai în serios, şi cei de la TNR – candidatul PSD pare a fi, mult mai legitim, noul Traian Băsescu.

2. „Klaus Iohannis e prost/nu ştie să vorbească”  (corolar: „Toţi sunt la fel – măcar să-l alegem pe unul care ştie să vorbească”).

Nu o să mă leg de faptul că acesta este un criteriu profund umoral – în definitiv, multe dintre alegerile noastre sunt cel puţin emoţionale, dacă nu umorale, şi e normal ca, într-o perioadă de mare tensiune emoţională, să facem alegeri umorale.

Însă Klaus Iohannis este, de 14 ani, primarul Sibiului – iar în cele trei scrutinuri sibienii l-au ales cu 88,7%, 83,26%, respectiv 77,89% din voturi. Nu i-ar fi putut convinge, atât de covârşitor, pe sibieni (care nu sunt tocmai…. constănţeni – no offense aici, eu mă mândresc cu cinstea de a fi constănţean de origine, dar nu şi cu „onoarea” de a-l fi votat vreodată pe primarul Radu Ştefan Mazăre) dacă nu ar fi ştiut să vorbească. E un argument indirect, ştiu – dar e cazul ca, măcar în ultimul moment, să stăm strâmb şi să judecăm drept.

Altfel, priviţi din nou, dacă n-aţi privit deja, documentarul lui Florin Iepan – Klaus Iohannis vorbeşte puţin, apăsat şi cu pauze şi respectă legea minimului efort. Cei „socially savvy” ar trebui să ştie la ce se referă această lege: pare mai eficient/inteligent social cel care obţine mai mult cu mai puţin – sau care ştie să lase impresia că obţine mai mult investind mai puţin. Cine e mai puternic/mai fascinant: un bufon care se agită şi dă (în stil dâmboviţean) din gură, sau un rege care face un gest, spune un cuvânt sau două şi toată curtea se supune voinţei lui?

De când „stilul dâmboviţean” a devenit o boală atât de grea, încât să ne orbească în ceea ce priveşte cele mai de bun-simţ reguli sociale – reguli pe care le respectă (sau le respectau) până şi maiaşii sau triburile africane?

Cât despre corolar – „Toţi sunt la fel – măcar să-l alegem pe unul care ştie să vorbească” – acesta ne arată, altfel spus, că ar trebui să alegem un politician care „dă din gură” în faţa unuia eficient, care îşi pune în practică programul cu care pleacă la drum. Dar am văzut, cred eu, în ultimii 25 de ani prea mulţi din ăştia care „dau din gură” încât să nu apreciem o „rara avis”: unul care chiar şi-ar putea pune în practică programul cu care pleacă la drum.

Şi acum, întrebarea extrem de simplă despre care vă vorbeam (da, am dezvăluit-o încâ din primul paragraf, dacă aţi fost atenţi; dar nu v-am spus, din primul paragraf, şi răspunsul la întrebare!).

Aceasta este: care e rădăcina răului?  

Da, în 2004 am strigat, în piaţa universităţii, Băse-e-cool, nu pentru că, la cei 24 de ani pe care îi aveam atunci, nu vedeam că Băse (un marinar de vas cam mitocan, între două vârste, cu care nu aveam absolut nimic în comun) nu e neapărat cool; ci pentru că îmi dădeam seama care era răul cel mare: Adrian Năstase, sub al cărui mandat am avut norocul să-mi încep cariera de jurnalist (şi să simt pe pielea mea – ce-i drept, doar un pic şi nu foarte înţepător, dar totuşi… – ce înseamnă cenzura politică într-un stat „democratic”).

Şi da, în 2009 am fost cât pe ce, dar nu am putut să votez Mircea Geoană (către ai mei, de acasă: îmi pare rău, ştiu că v-am spus că am votat cu dl Geoană, dar eraţi prea prinşi – la fel ca foarte mulţi dintre prietenii mei de atunci – de vălul de ură generalizată anti-Băsescu ca să vă spun atunci adevărul) dintr-un motiv foarte simplu: dl Geoană reprezenta pentru mine rădăcina răului, de atunci şi din ultimii 25 de ani. Iar această rădăcină are o culoare, şi trei litere: e roşu, şi se scrie cu P, cu S şi cu D.

Cunosc mult prea bine toate contraargumentele la această afirmaţie „simplistă” şi „umorală” a mea: de la  „toţi fură la fel” până la „nu mai există un singur PSD, FSN e în toate partidele, inclusiv în PNL/ACL”. Şi, parţial, sunt de acord cu aceste argumente. Dar… PSD-ul e PSD, şi cine se gândeşte un pic în urmă la mandatul lui Adrian Năstase (ai fost profesor sau bugetar sau om de afaceri sau pensionar – sau jurnalist, cum am fost eu, în timpul guvernării Năstase? nu poţi să nu fi cuprins de fiori, când îţi aminteşti de acei ani!) înţelege ce vreau să spun.

Şi faptul că, de doi ani şi jumătate, avem un prim-ministru plagiator care, după ce a fost dovedit de plagiator, nu numai că nu şi-a dat demisia, cum a făcut Annette Schavan, fost Ministru al Educaţiei în Germania (pentru o lucrare de doctorat veche de 33 de ani!), dar mai are şi tupeul să candideze la cea mai înaltă funcţie a Statului Român – spune totul despre grosimea obrazului PSD şi despre grosimea acestei rădăcini a răului.

Da, „dreapta” românească trebuia sancţionată, atunci când a început să se poarte la fel de rău ca PSD-ul – şi asta s-a întâmplat atunci când am ieşit în stradă, la începutul anului 2012, aducând până la urmă la guvernare „stânga”. Dar asta nu înseamnă că trebuie acum să uit care e – şi care a fost dintotdeauna – răul cel mai mare, doar pentru „a-i da peste nas” ex-preşedintelui Băsescu (vorbim, în fond – vă daţi seama, nu? – despre un singur om)!!

Aşadar, oameni buni: in this battle there’s an obvious Good – and there’s a terrible Evil. Altfel spus, există – ca tot timpul, peste tot şi în toate bătăliile – un Bine şi un Rău, şi nu e cazul să ezităm tocmai acum. E o chestie de bun-simţ. Şi, dacă nu ni se pare aşa, să punem pe mute, timp de cinci minute (sau o jumătate de oră) Antena 3 şi să căutăm, cu onestitate, înăuntrul nostru. Dincolo de frustrare, ură (justificată de prestaţia întregii clase politice româneşti) şi umori.