Grexit-ul ca oportunitate pentru România

Greci care aşteaptă la coadă să retragă bani din bancomat, în timp ce băncile rămân închise FOTO AP

Românii ar trebui să fie preocupaţi de epopeea elenă. Multe adevăruri, dar şi minciuni şi idei preconcepute s-au spus deja. Nu le voi relua. Nu cred că trebuie să fii economist ca să înţelegi de ce poziţia lui Tsipras este pe fond inacceptabilă: „Situaţia Greciei nu este a noastră, a grecilor, ci a Uniunii Europene, deci nu eu trebuie să vin cu un plan, ci voi!”

Dincolo de iritarea de înţeles a oficialilor europeni faţă de, aş zice, sadismul bine mascat a lui Tsipras, să ne oprim câteva secunde asupra alternativelor.

Sa vedem mai întâi Grexit-ul din zona euro, cu reîntoarcerea la drahmă.

Adio datorii versus izolare (parţială pentru că Grecia, ca stat membru, va rămâne problema UE), însă cu perspectiva unui dezechilibru monetar, inflaţie etc, este un scenariu preferabil pentru politicienii greci faţă de falimentul actual! Balanţa comercială a Greciei nu se va schimba prea mult. Turiştii vor cumpăra drahme pe euro în continuare, iar exportatorii privaţi nu vor instala blocade economice doar pentru motive politice, cât timp grecii vor plăti cu banii jos.

Acum să ne uităm şi la scenariul alternativ: UE aruncă încă mii de saci cu euro, proveniţi din contribuţia contribuabililor europeni, în fapt împrumuturi nerambursabile de vreme ce nu vor putea fi returnaţi, fără a avea vreo garanţie că scenariul nu se va repeta. Este o posibilitate greu de digerat politic de conducătorii majorităţii tărilor europene!

Bun, şi acum ne apropiem de interesul României. Dezechilibrul bugetar al Greciei poate fi refăcut prin măsuri de austeritate, justificate pe fond, care însă nu duc la creştere economică sănătoasă, bazată pe creşterea productivităţii, care să asigure sursa pe termen lung pentru achitarea datoriei externe. Nici contribuabilul german sau generic european nu poate transfera din surplusul său, muncit corect, către statul grec. Singura soluţie, indiferent de modul tehnic de realizare, este transferul de tehnologie. Adică, în loc de ajutor financiar cash, introducerea de politici de transfer al unor linii de producţie din ţările foarte bogate către cele sărace. Este drept, contribuabilii din ţările respective vor pierde un pic din bunăstarea lor, dar într-un mod mult mai suportabil politic şi mai echitabil decât în alte variante. În locul unui peşte de pomană este de preferat o undiţă solidă! În fond, spiritul comunitar presupune măsuri de atenuare a disparităţilor care până în prezent au fost mai mult mimate decât eficace.

Ce s-a obţinut până acum pentru săracii Europei? 

Fuga grosolană a forţei de muncă, cu un atac vădit la sursa contribuţiilor la fondurile de protecţie sociale, (care, deşi mici în cifre absolute, vor deveni în scurt timp nesustenabile), pierderea investiţiilor în educaţie făcute cu mulţi dintre aceşti oameni, crearea de noi pieţe de desfacere pentru producătorii la standarde UE (din nou problema tehnologiei) şi închiderea posibilităţilor pentru cei ca noi, cărora ne-a rămas, exagerând un pic, exportul de buşteni. Fie şi strict ipotetic, o creştere economică a tuturor ţărilor UE cu 3% anual, nu ar face decât ca ţările bogate să devină şi mai bogate, iar cele mai sărace şi mai sărace, până când acest decalaj va crea crize, precum cea elenă de azi.

Pe de altă parte, transferul de tenologie, făcut până acum din raţiuni strict economice, ca urmare a existenţei unei forţe de muncă ieftine, cum ar fi în domeniul auto sau IT, a făcut ca aceste două ramuri să genereze României peste 10% din PIB şi o semnificativă parte a exportului. Puţinătatea unor astfel de exemple reprezintă în sine o vulnerabilitate, o retragere a producatorilor auto sau gonirea informaticienilor printr-o politică fiscală aberantă putând arunca ţara noastră într-un previzibil dezechilibru.  

Soluţia pentru ajutorarea Greciei şi a celorlalte ţări codaşe precum România o reprezintă, aşa cum am subliniat deja, transferul de tehnologie ca politică europeană, însă acest mesaj trebuie să-l includă cineva pe agenda discuţiilor. Oficialii români, preşedintele Iohannis, premierul Ponta, europarlamentarii ar putea fi campionii unui asemenea demers.

Am văzut exemplul negativ pentru noi, dar exagerat de pozitiv pentru producătorii germani, de sprijinire financiară a unui lanţ de hipermarket-uri pentru a înfiinţa noi canale de distribuţie preferenţiale din ţara de origine în România şi în alte ţări din est. Deci se poate! În loc de programe fantasmagorice de formare profesională cu bani europeni sau, mai rău, finanţarea directă sau indirectă a înarmării, ca în Grecia, în loc de sprijinire a desfacerii şi a consumului produselor de import, UE trebuie să se preocupe onest şi să sprijine în primul rând producţia autohtonă cu tehnologie de vârf. Astfel de proiecte semnificative nu vizează micile întreprinderi, ci investitori strategici. Profitul final va rămâne la firma mamă însă TVA, impozitele în general, vor rămâne în ţara sprijinită. Tot aici va rămâne şi forţa de muncă. Preocuparea UE ar putea rămâne legată de competiţia externă, cu SUA, China, Japonia etc.

În caz contrar, proiectul european este unul falimentar, în care cei săraci, vor deveni din ce în ce mai săraci, urmând în timp drumul spre drama grecească.

Cu riscul de a deturna concluzia scurtei mele analize mai adaug ceva pe lista schimbării de atitudine a UE faţă de ţările sărace: o luptă fără cruţare împotriva corupţiei, atât în ţara de destinaţie (una din cauzele situaţiei din Grecia), cât şi la nivel de birocraţie europeană. Multe dintre proiectele europene au avut în spate interese economice vădite (un exemplu moderat ar putea fi politica de sprijinire cu orice preţ a energiei verzi). Ar fi oarecum ilar să auzi un asemenea mesaj din partea reprezentanţilor politici români, însă nu imposibil!

Nu sunt un eurosceptic, cred însă că Grecia reprezintă punctul de cotitură, de la care construcţia europeană a întrajutorării se poate schimba sau, din contră, se poate prăbuşi definitiv, conducând la o eliminare de facto a codaşilor.

Mi-aş dori ca unul dintre vectorii schimbării de paradigmă în UE să fie politicianul român, care să-şi asume un rol activ, de purtător vocal şi credibil al unui mesaj în interes naţional şi european, deopotrivă!