Hillary versus Trump. „Noi împreună“ vs „Eu singur“

Mulţi din politica din România, deranjaţi de lupta anticorupţie, ar prefera ca Statele Unite „să nu mai dea lecţii altora”. Alţii, mai slabi de înger, ar prefera ca America şi Rusia să ajungă la o înţelegere. 2% pentru Apărare ne trebuie nu pentru că Trump ar putea condiţiona umbrela de securitate americană de plata „cotizaţiei”, ci pentru că astăzi avem o capacitate ridicolă de apărare în faţa unei lumi şi a unei vecinătăţi tot mai periculoase.

Alegerile din Statele Unite sunt unice în istoria acestei democraţii. Pentru prima dată, ideologia contează mai puţin, iar lupta electorală este axată pe doi oameni: Hillary Clinton şi Donald Trump. În acelaşi timp, niciodată în istoria acestei ţări cei doi contracandidaţi nu au avut o cotă mai scăzută de încredere ca acum. Defavorabilitatea pentru ambii este în jur de 60%. De aceea, fiecare vot câştigat poate aduce cu sine victoria. Lupta este extrem de strânsă, deşi ultimele sondaje arată că în urma celor două Convenţii, Hillary conduce cu 7 procente. Convenţiile democrată şi republicană, ca şi mare parte din campanii, s-au redus la două cuvinte. Un mesaj lucrat, gândit, repetat obsesiv alături de staff-urile de campanie, care nu degeaba a fost rostit în momentul cel mai important al carierei lor: „Eu singur” versus „Noi împreună”. O analiză a discursurilor de acceptare a nominalizării vă poate arăta că Donald şi Hillary au folosit de acelaşi număr de ori (peste 80) cuvintele „Eu” (Donald) şi „Noi” (Hillary). Două şcoli de gândire diferite, care par să aibă la fel de mult succes. Mărturie stau sondajele. Donald Trump vrea să pară mesianic, are anvergura şi aura omului de afaceri care a reuşit totul singur şi se încăpăţânează să transmită că tot singur va vindeca Statele Unite. Problema sa este că vrea să vindece America nu doar de democraţi şi de moştenirea lăsată de Obama, ci şi de esenţa Statelor Unite, de multiculturalism.

Hillary, fără îndoială un exponent de seamă al diplomaţiei şi al politicii mari, dar şi al „establishment-ului”, a încercat să puncteze de-a lungul campaniei că e o unificatoare. A îndreptat conversaţia către „Noi”. Este şi avantajul strategic de a fi în a două convenţie, să ai ultimul cuvânt. Să returnezi nemilos, deşi diplomat, mai toate mingiile. Hillary a avut o misiune grea. Să fie în acelaşi timp o unificatoare pentru americanii fideli, cât şi pentru cei care i-au jurat credinţă lui Bernie Sanders, dar şi republicanilor moderaţi, îndepărtaţi de „ereziile” lui Trump.

Miliardarul, în schimb, rămâne fidel mesajului său frust, mizând cu răbdare pe frustrările unei clase mijlocii cu venituri stagnante de peste 30 de ani şi ale muncitorimii industriale, victimă a delocalizării locurilor de muncă şi a globalizării. Trump învârte cinic în oala de nemulţumiri, frustrări şi ignoranţă a unei mari părţi a electoratului, ştiind că imaginarului colectiv trebuie să-i dai un adversar din exterior: străinii, mexicanii, musulmanii. E şi această o altă prelungire a acelui „Eu singur”. Donald Trump îşi este cel mai bun consilier în noul cocktail al populismului în era vocabularului de 140 de semne. În contrapartidă, Hillary încearcă să depăşească uzura pe care anii lungi pe politică la nivel înalt ţi-o aduc aproape inevitabil. Dacă va reuşi să recreeze coaliţia de votanţi democraţi şi ai minorităţilor etnice şi sexuale care l-au dus de două ori pe Barack Obama la Casă Albă, dacă va şti să vindece rănile din campanie şi neîncrederea simpatizanţilor lui Bernie Sanders şi va mobiliza puternicul curent feminist din partidul democrat şi din societatea americană, Hillary are în continuare prima şansă să spargă „tavanul de sticlă” de care se lovesc femeile în viaţă şi, mai ales, în politică.

„Sunt acuzată că joc cartea feminismului? Dacă asta înseamnă să lupt pentru ca femeile să aibă asigurare de sănătate, concediu maternal plătit şi salarii egale cu ale bărbaţilor, cer să intru în joc”, îi transmitea lui Donald Trump, care nu s-a temut pe parcursul campaniei să jignească mai multe grupuri sociale, spunând că nu va menaja pe nimeni, deşi vrea votul tuturor. Strategie care a dat roade şi care l-a transformat în reprezentantul „Eu singur” de care vorbeam. Femei, bărbaţi, veterani, reprezentanţi ai LGBT, pro-ruşi. Pe toţi îi iubeşte şi îi urăşte cu aceeaşi intensitate, în funcţie de moment.

Populismul a cuprins şi America. Pentru prima dată în istoria alegerilor americane, lupta nu mai este atât de mult între stânga şi dreapta, ci între omul obsinuit şi cei 1% de la vârful piramidei, între „main street” şi „Wall Street". Trump şi Sanders au ales două faţete diferite ale aceleiaşi monede pentru a exprima şi fructifica această uriaşă frustrare a americanului de rând faţă de creşterea inegalităţilor şi polarizării în societate. Strategia lupului singuratic sau, în cazul lui Sanders, a revoluţionarului antisistem, nu a funcţionat niciodată mai bine.

„Ştiţi că pot să fac asta”. „Eu singur pot repara un sistem stricat”, spune Trump. „Revoluţia continuă", le spune Sanders suporterilor săi care au huiduit-o copios pe Hillary la începutul Convenţiei de la Philadelphia.

Aceasta este provocarea pentru Hillary. Şi ea încearcă să promoveze tot o formă de „nepolitică". A introdus în platforma democrată cele mai progresiste idei din ultimii ani, inclusiv creşterea masivă a salariului minim. Doar că este mai puţin credibilă pentru că a fost mereu în preajma puterii. Fie că a fost prima doamna, fie că a fost secretar de stat şi senator, a fost mereu în linia întâi. Pentru unii americani nu mai este de ajuns, chiar dacă o persoană ajunsă în prima funcţie din stat nu are nicio şansă dacă nu dobândeşte tocmai experienţa pe care Hillary a acumulat-o în timp. Atunci de ce ai vrea în fruntea Statelor Unite un Donald Trump, primul candidat cu zero experienţă executivă din istoria modernă a Americii? „Un om care operează doar pe Twitter NU este un om căruia să îi încredinţezi armele nucleare”, spunea Hillary despre Donald Trump în discursul de acceptare a nominalizării. Şi totuşi, mai mulţi americani au privit la televizor discursul lui Trump decât pe cel al lui Clinton. De ce? Răspunsul e simplu. Donald Trump este acel Eu dezlănţuit care nu ezită să spună ce şi cum gândeşte, când şi cum doreşte. Nu este numai anti-politicianul, el este şi omul anti-globalizare, deşi este cel care a făcut avere din afaceri în toată lumea. Vine cu anvergura celui care şi-a permis mereu să spună ce vrea, cel contrazis de puţine ori şi care va putea să spargă tabuurile unui sistem politic încremenit, fie că e vorba de NATO, Rusia, de mexicani sau musulmani.

În acest timp, Hillary transmite că acceptă nominalizarea „cu umilinţă”, şi foloseşte cuvinte precum dragoste, pasiune sau unitate. Cele două mesaje, cel mesianic şi cel pragmatic, uman, nu au vocaţia de a stârni aceeaşi pasiune printre votanţii propriii, capitol la care miliardarul republican rămâne favorit. Hillary va lupta până la sfârşit să fie convingătoare atunci când îi transmite muncitorului american că îi înţelege frustrarea şi teama pentru ziua de mâine. Pentru Trump a fost mai simplu. El s-a concentrat pe a canaliza energiile electoratului împotriva direcţiei în care se îndreaptă ţară, în timp ce Hillary vrea să construiască pe moştenirea lui Obama şi a lui Bill Clinton, primul Gentleman al Ţării. 

„America va continua să conducă”, spune ea. Trump însă vrea să „facă America din nou extraordinară”. O altă nuanţă a acelui „Noi versus Eu”.

Gândiţi-vă şi la genul de expunere pe care cei doi l-au avut de înfruntat. Viaţa lui Hillary Clinton a fost de interes naţional în ultimii 25 de ani. S-au scris mii de pagini despre familie, avere, copii, activitate în administraţie. O radiografie a competenţelor. Electoratul este convins că ştie totul despre fosta primă doamnă, prin prisma celorlalţi. Trump nu a fost judecat încă profunzime. El este răsfăţatul, vedeta de la televizor, omul care spune ce trebuie când trebuie (o emisiunea Tv presupune şi post-producţie). Iar când viaţa sa nu era subiect de tabloid, era suficientă pentru o intrigă de film. Sunt mulţi care vor să îl voteze ca să îl vadă cu adevărat la lucru.

Pentru a câştiga, fiecare dintre cei doi are de răspuns la câteva provocări ce provin chiar din esenţa a ceea ce ei reprezintă. Trump este din ce în ce mai izolat în interiorul Partidului Republican, după ce a jignit părinţii unui militar musulman american care a murit pe câmpul de luptă, în timp ce Hillary este tot în ofensivă în scandalul e-mailurilor şi cu suspiciunea că a minţit Congresul şi poporul american. Cel care va reuşi să rezolve mai credibil aceste probleme, va fi cel care va ajunge în Biroul Oval.

Cum ne afectează pe noi acest „Eu singur” versus „Noi împreună”? Mai mult decât credem. Lumea este în fierbere, iar o Americă ce se retrage din rolul său global ne priveşte în mod direct.

O Americă ce îşi regândeşte fundaţia de valori pe care se bazează alianţele sale europene şi globale şi le abordează pur mercantil ne afectează în mod direct. Dacă SUA vor regândi rolul comerţului şi al pieţelor libere şi nu mai reprezintă garantul ordinii liberale pe care se bazează Occidentul în faţa asaltului autoritarismului şi al capitalismul oligarhic, vom fi afectaţi în mod direct. Mulţi din politica din România, deranjaţi de lupta anticorupţie, ar prefera ca Statele Unite „să nu mai dea lecţii altora”. Alţii, mai slabi de înger, ar prefera ca America şi Rusia să ajungă la o înţelegere, chiar dacă, inevitabil, asta ar putea să conducă la un troc de zone de influenţă. 2% pentru Apărare ne trebuie nu pentru că Trump ar putea condiţiona umbrela de securitate americană de plata „cotizaţiei”, ci pentru că astăzi avem o capacitate ridicolă de apărare în faţa unei lumi şi a unei vecinătăţi tot mai periculoase.

Securitatea şi interesele României sunt cel mai bine servite când în intern şi în extern există coerenţă, sinergie şi complementaritate. Când ţara este bine şi corect guvernată, când democraţia şi statul de drept funcţionează, când justiţia este corectă şi imparţială, când economia creşte şi de aceasta beneficiază marea masă a populaţiei şi nu doar o elită abonată la banul public. Când tinerii preferă să rămână sau să revină acasă şi nu să emigreze în proporţii epice. „Eu singur” versus „Noi împreună" depăşeşte cu mult alegerile pentru Casă Albă şi spectacolul mediatic profesionist care le înconjoară. Alegerea este mai profundă şi mai plină de consecinţe pentru că priveşte modul în care lumea, societatea, economia se vor organiza în anii şi deceniile care vin tumultuos peste noi toţi şi pentru fiecare dintre noi. Şi, automat, pentru viaţa fiecăruia dintre noi. Este o alegere fundamentală despre valorile, regulile şi noul echilibru pe care va trebui să îl găsim într-o eră a schimbărilor economice, tehnologice, de raport de putere politică, economică şi militară fără precedent.

Pentru noi, ca români, care avem în continuare de înfruntat propria geografie, la intersecţia imperiilor mai vechi sau mai noi, prinşi într-o cursă de recuperare a timpului istoric pierdut, nimic nu ar fi mai dramatic decât şubrezirea Europei şi a legăturii transatlantice. Nimic nu ar fi mai greşit decât să abandonăm - oricât de greu ar fi - drumul către modernizarea, democratizarea şi schimbarea de mentalităţi a societăţii noastre. Nimic nu ar fi mai profund greşit decât să ne îndoim de valorile noastre în interior şi alianţele noastre în exterior.

Pentru că teama noastră de necunoscut nu trebuie să vină exclusiv din cine va ajunge la Casă Albă, deşi în filmele americane Binele câştigă. Ci dacă vom putea păstra în interiorul ţării coaliţia din societate în favoarea drumului de urmat. A unei Românii în care resursele naţiunii se alocă just, transparent şi eficace. În care politica nu este o cale de îmbogăţire pentru unii şi de sărăcie pentru cei mulţi. În care legea este egală pentru toţi. Şi în care educaţia, sănătatea şi infrastructurile publice sunt accesibile şi de bună calitate. Şi NU un lux.