Ierusalimul, Liviu Dragnea şi Viorica Vasilica Dăncilă: primejdia impredictibilităţii

Viorica Dăncilă şi Liviu Dragnea FOTO Inquam Photos / Octav Ganea

Desigur, la modul ideal, o ţară trebuie să fie puternică, exemplu în dezvoltare economică şi socială, dispunând de o armată puternică, argument disuasiv suficient pentru a-şi apăra cetăţenii, cu politicieni luminaţi dorind binele colectiv, cel pentru care sunt gata să şi-l sacrifice pe cel propriu, eventual murind săraci şi fericiţi că s-au jertfit pe altarul binelui comun.

Bine ar fi.

Dar ce te faci în condiţiile în care eşti o ţară mică, la confluenţă de interese contrare, blestemată să ducă povara unei tradiţii fanariote a puterii, încercând să practice doar arta supravieţuirii pentru că altele i-au fost fie interzise, fie inaccesibile, omorându-şi din faşă valorile, iar pe cele care au reuşit să scape insultându-le, denigrându-le sau târându-le în mocirlă?

Există câteva răspunsuri posibile. Nu foarte multe, nici extrem de la îndemână, dar există.

Unul dintre răspunsuri, poate cel mai interesant pentru că este acum extrem de aproape de noi, începe cu enumerarea lucrurilor pe care nu trebuie să le faci. Printre acestea, primejdia care paşte o ţară este să fie (sau să devină) impredictibilă pentru partenerii şi aliaţii săi, să se comporte aiurea, generând simultan mesaje profund contradictorii care se anulează reciproc, transmiţând mesajul că nu mai există nici control intern pe frâiele puterii şi că, în consecinţă, fiecare instituţie poate s-o ia razna pe arătură, în ritmul vioi al patimilor, închipuirilor, ambiţiilor personale ale unuia sau altuia dintre liderii politici.Caz în care senzaţia este că ştiinţa guvernării se transformă într-o miuţă de maidan şi se poate termina cu bătaia tradiţională.

În doar câteva zile, din România au pornit două asemenea mesaje. Extrem de grave şi care ar trebui analizate cu toată seriozitatea. Despre primul mesaj am vorbit în articolul de ieri, atunci când semnalam că, din punctul meu de vedere, lipsa pentru trei ore a doamnei Viorica Vasilica Dăncilă, Primul Ministru al României, din lanţul de comandă şi control, este o încălcare a protocoalelor de securitate normale într-o ţară membră NATO şi UE.

Al doilea mesaj, grav şi posibile consecinţe majore în relaţiile internaţionale ale ţării noastre şi, cu siguranţă, cu un cert efect asupra posturii noastre de securitate şi a credibilităţii noastre ca ţară în UE, este bâlbâiala continuă şi absolut de neînţeles generată de declaraţia fermă şi tranşantă a domnului Dragnea privind „decizia“ de mutare a ambasadei ţării noastre de la Tel Aviv la Ierusalim.

Decizia, atunci când va fi luată, este de competenţa politicienilor. Desigur. Dar ce-a a urmat acestui anunţ este problema. Adică o altă încălcare flagrantă de protocoale. Astfel, dl. Dragnea nu avea de ce să anunţe o hotărâre despre care domnia sa mărturiseşte că a fost luată de guvern, atâta timp cât Primul Ministru nu decisese să facă publică informaţia respectivă. Sau nu exista o decizie a Executivului care să-l mandateze pe dl. Dragnea să transmită public o decizie a unei alte puteri a statului. Din contră, memorandumul adoptat în şedinţa de guvern fusese trecut „la secret“ din motive încă de neînţeles.

Apoi, rapid, a devenit evident că apăruse un conflict serios de direcţie politică într-un domeniu vital al relaţiilor externe. Doresc să reamintesc că, în luna decembrie a anului trecut, a existat un vot extrem de important în Adunarea Generală asupra unei Rezoluţii care cerea condamnarea, în termen deosebit de duri, a intenţiei anunţate de Preşedintele Trump de a muta ambasada SUA la Ierusalim. În favoarea Rezoluţiei au votat 128 de ţări (marcate în verde pe hartă), 9 ţări s-au opus (marcate cu roşu), 35 de ţări s-au abţinut (în culoare gri) şi alte 21 de ţări nu s-au prezentat în momentul votului.

România face parte din grupul ţărilor care s-au abţinut de la vot, ambasadorul Ion Jinga, unul din cei mai profesionişti diplomaţi ai României în istoria ultimelor decenii, primind evident un mandat precis în acest sens de la Bucureşti. Şi este la fel de limpede că, la acest nivel de decizie şi pe o asemenea miză, decizia respectivă a aparţinut Preşedintelui Iohannis după ce primise toate evaluările din partea organismelor direct implicate, de la Ministerul de Externe până la analizele analiştilor de spaţiu din serviciile de informaţii.

Procedeu normal de decizie folosind canalele tradiţionale. Proces predictibil şi considerat logic de TOŢI partenerii noştri din NATO şi UE care au înţeles că, astfel România îşi proteja cu înţelepciune relaţiile strategice cu ambele spaţii, mizând din nou pe acceptarea (aşa cum s-a şi întâmplat) a statutului nostru de mediator discret şi influent în spaţiul Orientului Mijlociu.

Ei bine, brusc, lucrurile n-au mai stat aşa.

Domnul Dragnea a anunţat schimbarea majoră de joc, luând prin surprindere pe toată lumea (pare-se chiar şi pe atât de gentila doamnă Dăncilă), preluând personal iniţiative totală a jocului extern. Contrazis însă imediat - şi aici începe chestiunea încălcării protocoalelor de securitate - de către Ministerul de Externe care, cât de politicoasă poată fi formularea unei insulte - zicea că „în acest moment chestiunea este în studiu“ şi pleznit ferm de Preşedintele Iohannis care i-a reamintit, ca la şcoală, de ce prerogative constituţionale de politică externă dispune.

Chestiunea ajunge instantaneu în cancelariile internaţionale, stârneşte cometarii dezagreabile la Bruxelles (ceva în genul „primul exemplu de desolidarizare faţă de poziţia comună a UE“), dar şi unele perplexe cum este cel din The Jerusalem Post (îl puteţi accesa aici). Colegul care mi l-a trimis mi-a pus o întrebare relevantă pentru stupoarea generată de gestul atât de inventiv al domnului Dragnea în materie de jocuri de mare politică internaţională: până la urmă, cine are dreptul în România să ia decizia finală, se mai respectă sau nu constituţia, Guvernul va face o mişcare de forţă pentru a-şi impune interesele proprii?

Sigur că asta e întrebarea logică. Dar este şi tragic că am ajuns ca ea să se pună în aceşti termeni deoarece fie cădem într-un ridicol total, fie va trebui, într-un fel sau altul, să suportăm pe propria piele primejdia impredictibilităţii. Şi aici nu mai suntem la „Festivalul Lalelelor“ şi să încercăm să băgăm totul sub preş.

Prin doar câteva vorbe rostite la ceas de seară, iată cât de uşor putem să ne transformăm în ţintă, să rupem un atât de fragil echilibru subteran care ne permisese să fim prietenii tuturor sau, cel puţin, să avem un gard într-atât de mare de acceptabilitate încât multe au fost episoadele în care, cu noi negociatori sau garanţi ai spaţiului neutru de negociere, s-a putut ajunge la un rezultat.

Ce va fi pe mai departe? Dar credeţi că va cabulipsi cineva dintre preopinenţi să dea un răspuns?